Scriu aceste rânduri când tocmai ne-a părăsit scriitorul-medic
Augustin Buzura (22 septembrie 1938 – 10
iulie 2017). Mi-a rămas în minte finalul mesajului Danielei Zeca Buzura,
publicat pe pagina sa de facebook la câteva ore după ce socrul său a trecut în
altă lume: „Să nu te smiorcăi nici măcar acum... o să mai vorbim... căci vocea
contează cel mai mult...”.
Mereu am căutat vocile
vibrante ale istoriei medicinii românești. Persoane care au un contur distinct,
care au fost mai mult decât profesia lor. Oameni pentru care medicina nu a
însemnat doar palpare și percuție, ci ascultare reală și încercare de
înțelegere complexă a existenței umane.
Îmi plac întâlnirile
medicale din orașele mici ale României. Parcă acolo oamenii sunt mai reali și
mai implicați în reliefarea unor personalități marcante ale urbei ori ale
zonei. Mulți își petrec ani buni scotocind în arhive și punând cap la cap
documente. Cheltuind timp, energie și bani în dorința de a oferi comunității
informații despre un înaintaș de a cărui memorie nu se mai preocupă nimeni –
nici măcar urmașii, dacă aceștia există.
Medici pensionari, istorici,
profesori de limba română sau muzeografi, necunoscuți celor din marile centre
universitare sau revistelor cotate, pun iubire și pasiune și aduc în prezent
comorile umane ale trecutului. La Salonta, Vaslui, Tecuci, Roman, Cisnădie,
Bârlad sau la Hațeg, am întâlnit oameni minunați care scriu despre minuni de
oameni. Tratatele de istorie a medicinii românești nu pot cuprinde atâtea nume
cât pot cuprinde plăcile și tăblițele crucilor din cimitire. Nicio revistă de
profil nu are atâta spațiu cât au inimile celor ce poartă amintirile și
răspândesc poveștile memorabile ale celor care au fost odinioară.
Numele Alexandru Suceveanu
nu le spune nimic tulcenilor de astăzi. Cel puțin majorității lor – majoritatea
intelectualilor, a intelectualilor medici. Pentru cei de acum peste un secol,
cu siguranță dr. Suceveanu era un reper. Acesta s-a născut la București în anul
1867 și a urmat Facultatea de Medicină din Capitală, pe care a finalizat-o cu o
teză intitulată „Despre nevroze, în special crampa scriitorilor”.
Ca să ajungi să înțelegi
oamenii, este necesar să cunoști cât mai bine spațiul în care aceștia trăiesc.
Dr. Alexandru Suceveanu a activat în zone diferite ale țării: medic al plaiului
Muntele, Suceava – în vremea marii epidemii de difterie (1890–1892), medic al
plaiului Slănic, Buzău (1894–1896), medic de plasă în jud. Dâmbovița
(1897–1898), în jud. Prahova și medic al Penitenciarului Telega (1998–1900). A
fost medic al spitalului Ungheni (1902–1903), medic al spitalului rural
Țăndărei (1903), medic al spitalului și orașului Vălenii de Munte (1903–1904),
medic primar provizoriu al jud. Prahova (25 iun. 1904 – feb. 1905), medic al
spitalului rural Cocioc, Ilfov. În final, la 1 iulie 1905, prin concurs, a fost
numit definitiv în funcția de medic primar al județului Tulcea.
Dr. Suceveanu era un
personaj foarte activ. Susținea frecvent conferințe despre igienă și îi învăța
pe semenii săi cum să-și îngrijească sănătatea și cum să se păzească de bolile
molipsitoare. Multe dintre textele cuvântărilor sale erau tipărite și împărțite
publicului, cu diverse prilejuri.
S-a implicat și în publicistică – redactând ziarul „Câmpina” și
ulterior „Sanitarul”. La inițiativa sa, a fost ridicat în cimitirul din Câmpina
un monument la mormântul dr. V. Tiron, fost medic de plasă care a murit de
febră tifoidă, victimă a datoriei. Dr. Alexandru Suceveanu a strâns prin
subscripție publică 2.300 de lei pentru acel monument funerar.
Toate acestea reprezintă doar o mică fereastră deschisă spre un
om a cărui voce poate fi ascultată și astăzi. Numai să avem bunăvoința de a
căuta.
