Contând printre afecţiunile psihiatrice care au cunoscut o reală evoluţie în ultimii ani, tulburările bipolare sunt caracterizate prin alternarea de faze depresive şi de faze de bună dispoziţie. Între stările de exaltare şi cele caracterizate de căderi există însă o distanţă – arată revista belgiană LE GENERALISTE, care, în nr. 995, se ocupă pe larg de această afecţiune. Aflăm, de asemenea, că există două feluri de tulburări bipolare: cea de tip 1, care corespunde tuturor caracteristicilor bolii şi cea de tip 2, definită prin alternanţa fazelor depresive cu cele maniacale, ceea ce creează mari dificultăţi la punerea diagnosticului. Mai ales că, cel mai frecvent, pacientul se adresează medicului când se află în stare depresivă, fără să evoce şi antecedentele hipomaniace, care, pentru el, trec drept normale sau banale. Tocmai de aceea – consideră specialiştii – heteroanamneza poate avea, în aceste situaţii, un rol crucial. Soţia pacientului, părinţii lui, alte persoane apropiate pot raporta elemente majore asupra diferenţei dintre pacientul deprimat din prezent şi acelaşi bolnav de acum câteva luni, când creierul lui funcţiona în „plină viteză“, omul vorbea fără încetare, se trezea dimineaţa foarte devreme, era uneori impulsiv. Dar şi alte aspecte ale depresiei pot semnala – dacă e cazul – bipolaritatea. Tot mai mult se consideră că anumite semne şi simptome ar fi indicii în acest sens. Bunăoară, un pacient, care în starea de depresie manifestă hipersomnie (doarme 10–12 ore pe zi) în loc de insomnie, este suspect. De asemenea, hiperfagia poate fi un semn, căci pacientul cu tulburări bipolare tinde să mănânce mult şi ia în greutate, pe când cel depresiv unipolar clasic este adesea înclinat spre anorexie. Totodată, în timp ce depresivul unipolar este încet şi areactiv, cel cu tulburări bipolare este impulsiv, iritabil, ba chiar agresiv. La punerea diagnosticului ar putea ajuta şi amintita heteroanamneză, mai ales dacă dă şi indicaţii privind eventuale antecedente familiale de bipolaritate. Specialiştii atrag atenţia că, uneori, la stabilirea diagnosticului se face confuzia între depresia bipolară şi cea unipolară, fapt care duce la instituirea unei medicaţii total inadecvate. De fapt, şi modul cum răspunde pacientul la tratamentul antidepresiv poate sugera dacă tulburările sale ţin sau nu de bipolaritate. Căci rezistenţa la antidepresive este mult mai frecventă la cei cu tulburări bipolare (între 50 şi 60% din pacienţi), pe când doar 30% din bolnavii cu depresii unipolare manifestă rezistenţă la terapia antidepresivă. (...)

Mai multe detalii în ziarul nostru, Viaţa medicală.