Dreptul de a călători, locui, studia şi
munci în Europa, dreptul de a vota şi a candida la alegerile locale şi
europarlamentare din ţara unde rezidă, dreptul de a te plânge Ombudsmanului
European sau de a înainta petiţii Parlamentului European. Toate sunt drepturi
de care vom auzi multe în 2013, desemnat Anul european al cetăţenilor. Dar
despre cel mai recent dintre toate, care zilele acestea împlineşte un an, nu se
ştie mai nimic.
Săptămâna trecută, la Bruxelles, trei
organizaţii care au militat pentru introducerea iniţiativei cetăţeneşti europene
(ICE) în Tratatul constituţional şi în cel de la Lisabona au analizat într-o
conferinţă de presă primul an de implementare a acestui inedit „canal direct,
transnaţional şi digital între popoare şi instituţiile europene”. ICE dă cetăţenilor
europeni puterea de a cere Comisiei Europene să reflecteze la oportunitatea
introducerii unei noi legislaţii într-un anumit domeniu. Prin acest instrument
„de stabilire a agendei, nu de decizie”, oamenii capătă puteri similare cu
Parlamentul European şi cu Consiliul.
Dar concluziile de etapă nu sunt tocmai
încurajatoare: din cele 27 de iniţiative propuse, opt (de pildă, pentru
abolirea coridelor, împotriva energiei nucleare sau pentru un imn european în
esperanto) n-au fost admise pentru că nu intrau în sfera de atribuţii a CE, iar
cinci au fost retrase. Cele 14 rămase au trebuit, într-un an de la depunere, să
strângă – online şi pe hârtie – din cel puţin şapte state membre (şi proporţional
cu populaţia acestora) un milion de semnături. O singură iniţiativă, „Dreptul
la apă“, îndreptată împotriva liberalizării serviciilor de apă şi canalizare, a
obţinut până acum numărul necesar de semnături, dar încă nu îndeplineşte cel
de-al doilea criteriu: doar Germania, Austria, Slovenia, Slovacia şi Belgia au
strâns momentan suficiente adeziuni. De altfel, ICE se bucură de cel mai
entuziast sprijin în vechile membre ale Uniunii şi este aproape ignorată de
ultimele aderate. Însă nici măcar când va satisface a doua cerinţă, nu este
prea clar ce va reuşi să obţină: CE va analiza iniţiativa, iar în PE va avea
loc o audiere, însă o măsură concretă nu este obligatorie. La un an de la
intrarea în vigoare, ICE este aşadar prea puţin cunoscută de cei cărora le este
adresată, prea tânără, netestată şi slabă pentru a influenţa jocul politicii
europene.
„ICE este ca un termometru pe care cetăţenii
îl arată autorităţilor ca să demonstreze că nu se simt bine, că vor o
schimbare“, îmi spune Bruno Kaufmann, preşedintele think-tank-ului Initiative and Referendum Institute Europe.
Acceptarea sa de către insituţiile europene a durat mult timp şi a fost
catalizată de rezultatele negative ale diverselor referendumuri din Europa,
care au reprezentat „un şoc sănătos pentru cei de la putere. Când simţi că poţi
să pierzi totul, eşti dispus să împarţi o mică parte din puterea ta.” Dar asta
nu înseamnă că vedetele politicii europene se şi străduiesc să promoveze acest
nou drept: la lansarea Anului european al cetăţenilor, Viviane Reding nici n-a
menţionat ICE.
„N-am văzut nicio iniţiativă care să se
bucure de un sprijin puternic în România“, mai spune Kaufmann la final.
Într-adevăr, „Dreptul la apă“, propunerea cu cel mai mare succes de până acum,
a strâns în România doar 1.330 de semnături, iar minimul necesar este de
24.750. Am discutat aşadar şi cu Cristina Lupu, director de comunicare şi
programe la Centrul pentru Jurnalism Independent, susţinători ai celei mai
vizibile ICE la noi în ţară – cea pentru pluralism media. Aceasta îşi propune,
având la dispoziţie doar 2.000 de euro din sponsorizări, să obţină sprijinul
cetăţenilor pentru măsuri legislative de evitare a concentrării proprietăţii
în mass-media, garantarea independenţei organismelor de reglementare în
mass-media, definirea conflictului de interese în proprietatea asupra
mass-media şi obligaţia impusă presei scrise, audiovizuale şi online de a
furniza informaţii detaliate referitoare la structura de proprietate. „Românii
stau prost în privinţa participării directe în general, este un lucru pe care
abia acum îl descoperim“, explică dsa lipsa momentană de succes a ICE. „Cealaltă
provocare este procesul în sine. Mulţi din cei cu care vorbim întreabă de ce li
se cere CNP-ul, ce se întâmplă cu datele lor personale.“ Din aceste motive, dar
şi pentru că pluralismul media nu este un subiect foarte accesibil şi nici nu
se numără printre nevoile de bază (precum accesul la apă), din februarie până
în prezent au fost strânse doar 2.450 de semnături (în România – ceva mai mult
de 500). Chiar dacă obstacolele par greu de depăşit şi ştie că, nici dacă toţi
jurnaliştii români ar susţine iniţiativa, nu s-ar strânge în total cele 25.000
de adeziuni necesare, organizaţia îşi continuă turneul de promovare prin ţară.
„Miza este mare şi dincolo de iniţiativă. Este o ocazie fabuloasă de a vorbi
timp de un an despre libertatea presei.“