Medicina nu e o ştiinţă exactă şi acesta
este probabil cel mai redutabil obstacol în încercarea de a defini un medic de
succes. Dar oricât de dificil ar fi, multe reviste şi posturi de televiziune nu
ezită în a alcătui topuri ale celor mai buni medici din oraş, din ţară sau din
cartier. E uneori doar satisfacerea unei nevoi superficiale dar populare de
ierarhizare. Alteori, o formă nocivă de publicitate mascată.
Să-l cauţi pe cel mai bun medic în funcţie
de opiniile pacienţilor e o muncă sisifică. Fiecare îşi are favoritul său.
Studiourile de televiziune invită specialiştii nu în funcţie de competenţă, ci
de disponibilitatea lor. Partidele îl ung şef pe ortoped în locul pediatrului
nu ca să repare coloanele vertebrale rupte în jocul politic, ci pentru că e mai
obedient decât colegul. „Marii profesori“ nu sunt întotdeauna chiar atât de
mari, ci mai degrabă iscusiţi diplomaţi.
Şi atunci? Cum ştim cine este bun medic şi
cine nu? Pe cine admirăm pentru harul său de vindecător, nu pentru că ştie să
jongleze cu emoţii sau relaţii? Răspunsul e important pentru că fără repere, fără
busolă, nimeni nu-şi poate atinge culmea profesională.
Scriam în urmă cu câţiva ani despre celebrul
mim-predicator Dan Puric. Am mers pentru asta în satul lui natal, Nehoiu, unde
am cerut să-l întâlnesc pe primar. În timp ce aşteptam în holul Primăriei, un bătrân
cu ochi apoşi a început să mă tragă de limbă. „Dar de unde sunteţi? Şi cum vă
cheamă? Şi ce faceţi aici?“ Când i-am spus că am venit să scriu despre Puric,
ochii bătrânului s-au limpezit şi faţa i s-a luminat. S-a bătut cu palmele pe
coapse exclamând cu plăcere: „Ehei, păi domnul doctor Puric a fost cel mai bun
medic de boli dinlăuntru din câţi am văzut eu pe lume. Şi am văzut câţiva…“ Tatăl
celebrului mim murise de multă vreme. Dar amintirea lui, ca a oricărui medic
bun, încă trăia.
V.
MIXICH
Aequanimitas
Patru principii
Cum aţi defini un medic de succes? Cine şi cum poate
cuantifica reuşita profesională în medicină? (Dr. A. M.)
Un medic de succes este un om mulţumit. Mulţumit,
în măsura în care această stare depăşeşte fericirea, pentru că înseamnă să trăieşti
un echilibru între aspiraţii (ce ai dori să fii şi să ai) şi realitate (ce eşti
şi ce ai). Reuşita profesională este direct proporţională cu starea de mulţumire.
Pentru a o cuantifica, cred că trebuie să folosim, în judecata despre noi înşine,
cadrul moral al profesiunii noastre. Principiile fundamentale sunt:
non-maleficienţa, beneficienţa, autonomia şi dreptatea socială.
Non-malefiecienţa înseamnă că medicul
de succes evită ceea ce îi poate face rău. Îşi cunoaşte limitele şi, atunci
(deseori) când nu găseşte soluţia unei probleme clinice, nu ezită în a cere părerea
colegilor mai instruiţi sau cu mai multă experienţă. Nu e tentat să calce
legea. Nu se înfurie, deoarece ştie că atunci îşi va pierde luciditatea şi
discernământul.
Beneficienţa indică faptul că
medicul de succes e conştient de ce îi poate face bine. Ştie că a fi căsătorit
e mai bine decât a fi singur. Ştie că trebuie sa aibă cel puţin şapte ore de
somn pe zi, o zi liberă pe săptămână şi trei săptămâni de vacanţă pe an. Înţelege,
în cel mai profund sens, cât de important este să îşi menţină mens sana in corpore sano. De aceea,
citeşte, merge la teatru, scrie poezie, ascultă şi înţelege muzică, e activ
fizic şi ştie ce înseamnă intimitatea şi dragostea. Mai presus de orice,
medicul de succes ştie că, daca ceva merită făcut, merită făcut bine.
Autonomia, pentru medicul de
succes, este asumarea răspunderii pentru destinul propriu şi al familiei din
care face parte. Răspunderea implică control. De aceea, în cele mai multe ţări,
medicii cei mai mulţumiţi sunt cei care practică – singuri sau în grup restrâns
– medicina de familie şi îngrijirea primară.
Dreptatea socială este recunoaşterea
de către ceilalţi că medicul de succes are, prin ce ştie, prin cum încearcă să
vindece, prin bunăvoinţă şi prin rafinament, un rol aparte în societate.
Prof.
dr. Peter MANU,
membru
de onoare al Academiei de Ştiinţe Medicale
pmanu@nshs.edu
Aequanimitaseste
titlul unui discurs rostit în 1889 de sir William Osler, părinte-fondator al
medicinii interne în America de Nord; semnifică virtutea de a accepta lucrurile
aşa cum sunt.
Cum se construieşte un medic puternic
„Fiecare
pacient are medicul pe care îl merită“. În această frază cred cu tărie cei mai
mulţi dintre medicii pe care îi veţi întâlni mai jos. Dar ce anume merită
fiecare pacient? Răspunsul e universal: fiecare bolnav vrea ca medicul său să
fie bine pregătit, la curent cu tot ce se întâmplă în specialitatea pe care o
practică şi, nu în ultimul rând, să ştie cum să comunice.
Că
„arta medicinii constă în a amuza pacientul în timp ce natura vindecă boala“ e
vechea constatare a unui pacient numit Voltaire. Şi atunci, ce anume face ca un
medic să fie considerat mai bun decât altul? Există criterii general valabile,
prin care să măsurăm succesul în medicină?
Smerenia
şi rivalităţile profesionale
Perspectivele
medicilor diferă în funcţie de vârstă, de locul unde şi-au practicat profesia şi
de valorile lor personale.
Profesorul
Gheorghe Băcanu a practicat şi predat medicina mai mult de cinci decenii. Dacă
formule precum „Măria Sa, Bolnavul“, „Măria Sa, Studentul“ au o anume patină pe
nedrept demodată în prezent, profesorul Băcanu pune în centrul succesului unui
medic comportamentul său faţă de pacienţi, cărora trebuie să le arate respect, înţelegere
şi compasiune. „Degeaba medicul este foarte bine pregătit dacă nu-şi iubeşte
pacienţii şi dacă nu-i tratează cu respect, ca pe membrii familiei sale. Un
medic are o mare responsabilitate faţă de bolnav şi trebuie să ştie cum să
vorbească şi să comunice cu el, indiferent de vârsta pe care o are pacientul“,
spune prof. Băcanu.
Potrivit
Codului de deontologie medicală, fiecare medic are datoria de a-şi respecta
colegii. Acelaşi set de norme îl obligă pe cel care practică medicina să nu
aducă niciun fel de injurii colegilor de breaslă, pentru a nu leza imaginea
medicului în societate şi, implicit, pentru a nu afecta relaţia medic–pacient,
de care depinde succesul terapeutic. Din păcate, teoria şi practica nu merg
mereu mână în mână. Medicii nu trebuie să piardă din vedere faptul că pacientul
are mereu cel mai mult de pierdut de pe urma orgoliilor, trufiei şi egoismului
din breasla medicală. „Contează foarte mult ca medicul să aibă o atitudine
corespunzătoare faţă de confraţi, pe care nu trebuie să-i denigreze. Un medic
bun este acela care recunoaşte când este depăşit de situaţie şi ştie să ceară
ajutorul colegilor. Etica profesională şi pregătirea temeinică sunt criteriile
care conferă medicului aura de bun profesionist“, consideră prof. dr. Vladimir
Beliş care a format multe generaţii de studenţi.
La rândul
său, prof. dr. Oliviu Pascu, fostul rector al UMF „Iuliu Haţieganu“ din
Cluj-Napoca, crede că esenţiale pentru menţinerea calităţii profesionale a
unui medic sunt lecturile constante din revistele de specialitate. Dar, remarcă
tot profesorul Pascu, smerenia e adevăratul atribut al medicului bun: „Este
nevoie ca medicul să aibă un nivel de educaţie superior, care să-i permită să
comunice uşor cu orice tip de pacient, indiferent de educaţia pacientului. De
asemenea, un bun practician este dedicat bolnavilor săi, pe care trebuie să-i
primească mereu cu afecţiune şi cu o vorbă bună. Pacientul nu trebuie să aibă
niciodată impresia că deranjează“.
Ce spun medicii tineri
Valoarea
unui medic este dată în egală măsură de rezultatele terapeutice obţinute, cât şi
de nivelul de mulţumire al pacienţilor. Acestea trebuie să fie direct proporţionale,
consideră tânărul medic Sebastian Pop, care a absolvit UMF Bucureşti în anul
2000, după care a urmat rezidenţiatul în Dermatologie la Bonn şi Borkum
(Germania). A lucrat ca şef al secţiei de Dermatologie, în cadrul Clinicii
private de Dermatologie şi Chirurgie Plastică şi Estetică Jungbrunnen-klinik
din Bonn, alături de prof. dr. Alina Frăţilă, unde a învăţat că pacienţii pun
preţ pe calitatea actului medical primit. S-a întors în ţară să pună în practică
know-how-ul dobândit în sistemul medical german şi consideră că pacientul român
este capabil şi are puterea de a ridica sau de a doborî un medic.
Medicul
rezident în medicină de urgenţă Lavinia Orac, de la Spitalului Clinic Judeţean
de Urgenţă Tg. Mureş, crede că nici averea şi nici titlurile onorofice nu sunt
o măsură pentru succesul unui medic. „Privirea aceea sinceră, prin care
pacientul îţi mulţumeşte din suflet“, contează pentru Lavinia Orac. „Nu vorbesc
de mulţumirea materială, pe care nu trebuie să o accepţi pentru că te umileşte
pe tine ca medic, ci la acea mulţumire sinceră şi adevărată pe care o citeşti în
ochii pacientului. Aceea este cea care contează“, explică Lavinia, un medic
care a fost împins de pasiunea pentru profesie să facă două stagii de
voluntariat în Africa, prin Organizaţia Internaţională „Medici fără frontiere“.
Misiunile umanitare au durat câte şase luni de zile, timp în care tânărul medic
a colaborat cu personalul medical din diferite colţuri ale lumii, pentru a
oferi îngrijiri medicale localnicilor.
Se
amestecă bine medicina cu politica?
Indiferent
de generaţia din care fac parte, medicii nu văd cu ochi buni politica făcută în
spital. „Profesia este cea care trebuie să te lanseze, nu mass-media şi nici
politica. Ceea ce faci te recomandă şi consider că pacientul este vectorul
pentru populaţie. […] Politica ajută atingerea succesului unui medic în
contextul în care acel medic vrea să se facă remarcat, iar meseria nu îl ajută“,
crede prof. dr. Alexandru Bucur, decanul Facultăţii de Medicină Dentară din
Bucureşti, adăugând că mari nume ale medicinii, precum Constantin Arseni sau
Alexandru Pesamosca, s-au remarcat prin rezultatele medicale obţinute.
Nici
prof. dr. Oliviu Pascu nu agreează intrarea medicilor în politică: „Cei care
ajung medici parlamentari nu au vocaţie de medic şi nu le place profesia. Sunt
de acord să fie consultanţi în Ministerul Sănătăţii pentru elaborarea de legi şi
de norme de conduită pentru bunul mers al sănătăţii, însă nu ca parlamentari“.
În
aceeaşi tabară se înscrie şi prof. dr. Gheorghe Băcanu, care consideră că
politicul sau afilierea politică a unui medic nu trebuie să conteze în
construirea imaginii sale profesionale. „Politicul nu trebuie să îi creeze
medicului mai multe merite sau mai multe calităţi. În momentul în care intră pe
uşa spitalului sau pe uşa facultăţii, el trebuie să uite că este parlamentar“,
a adăugat fostul rector al Institutului de Medicină din Timişoara (1979 –
martie 1989).
De
multe ori putem vorbi chiar de false succese – cele realizate prin reclamă, susţinere
politică, relaţii sau imagine mediatică. Toate acestea „acoperă goluri pe care
medicii respectivi le au în pregătirea profesională“, susţine prof. dr. Vasile
Astărăstoae, preşedintele Colegiului Medicilor din România. „Un succes real
este construit prin cunostinţele dobândite, prin modul de comunicare cu pacientul,
care trebuie tratat cu respect şi compasiune şi, nu în ultimul rând, prin
bagajul de cultură generală al medicului, care îl ajută să simtă pacientul. Un
succes fals poate fi construit şi prin oportunism, prietenii sau relaţii şi
imagine mediatică“, a mai adăugat prof. Astărăstoae.
Afirmaţiile
sale sunt întărite şi de medicul rezident Lavinia Orac, care este de părere că
„renumele nu este întotdeauna cheia succesului pentru că poate fi creat
artificial prin apartenenţă la un partid politic sau prin diferitele apariţii în
presă, iar toate acestea nu înseamnă neapărat că acea persoană este un bun
profesionist“.
Cât de
mare medic e un „Mare Profesor“?
În
ultimii ani, în societatea românească încrederea pacientului în medici a avut
de suferit. Pacienţii aşteaptă de la doctorul care îi tratează rezultate bune şi
rapide şi mulţi cred că le pot obţine de la specialişti cu titluri
universitare. Din păcate, sunt puţine cazurile în care au şi dreptate. Dacă
pacienţii ar privi în CV-ul unui cadru universitar şi ar analiza criteriile după
care se oferă un grad academic ar constata că printre acestea nu se află
activitatea medicală, susţine prof. dr. Alexandru Bucur: „Pacientul este
fermecat şi anesteziat de titulatură şi nu de profesie. Faptul că eşti în lumea
academică îţi dă o anumită greutate. Sunt medici care se folosesc de acest
blazon şi sunt medici care nu o fac. Nu trebuie uitat că înainte de toate eşti
medic, iar pacientul se adresează medicului, iar studenţii se adresează
profesorului“.
Deşi
primul impuls al pacienţilor este să se programeze la un profesor doctor,
majoritatea specialiştilor consideră că bolnavii nu se lasă mult timp păcăliţi şi
renunţă la serviciile primite în cazul în care nu vor fi mulţumiţi.
„Activitatea academică nu are legătură cu actul medical în sine, impactul său
resimţindu-se doar asupra colegilor de breaslă“, consideră medicul dermatolog
Sebastian Pop.
Preşedintele
Colegiului Medicilor din România afirmă că prestigiul academic este important în
definirea succesului unui medic atunci când acesta doreşte să-şi construiască o
carieră academică, situaţie în care el se va îndrepta spre un centru medical
universitar. „Acest lucru nu înseamnă că nu sunt medici de succes şi în oraşele
care nu au centre universitare“, a completat prof. dr. Vasile Astărăstoae.
Pe
de altă parte, medicul urgentist Lavinia Orac, deşi pune mare preţ pe
rezultatele obţinute în domeniul academic, susţine cu regret că cine vrea să
urmeze o carieră academică ar trebui să aleagă un centru universitar din afara
României: „Din păcate, noi nu ştim să interpretăm un articol medical, ceea ce înseamnă
că este foarte uşor să punem în pericol viaţa pacienţilor. Consider că este
extrem de important să produci activitate academică, însă la noi fac acest
lucru foarte puţine persoane. De multe ori, cei care ajung profesori nu sunt şi
buni profesionişti în domeniu“.
Uzina
medicală şi pacientul-rulment
Este
foarte greu de spus dacă un specialist ortoped este un medic mai bun decât un
ginecolog. Merele nu pot fi comparate cu perele, iar criterii relevante în
ambele cazuri nu există. Anumite specialităţi au mai mare adresabilitate decât
altele, deci e dificil de precizat dacă un medic cu mai mulţi pacienţi are mai
mult succes. Se pot face însă, o serie de aprecieri, care nu pot fi general
valabile în toate cazurile, bazându-ne pe rezultatul final al tratamentului, pe
interacţiunea cu medicii respectivi, pe atitudinea şi deschiderea pe care o au
faţă de pacienţi. Medicii nu sunt nişte muncitori într-o uzină şi nici pacienţii-rulmenţi
care au sau nu au toate bilele la locul lor.
„Nimic
nu e mai necesar ca medicina“, spuneau latinii. Prin deducţie, putem spune
acelaşi lucru şi despre medici, fără de care multe boli dure nu ar fi fost învinse.
Puterea medicilor asupra bolnavilor este incontestabilă, dar în manifestarea ei
stă secretul înţelepciunii profesionale. Şi este decizia personală a fiecărui
medic să aleagă modul prin care să se facă remarcat.
Mirabela VIAŞU
Verdictul pacienţilor
Putem
limita noţiunea de medic de succes doar la probarea competenţei şi performanţei?
Sunt oare suficiente, pentru pacienţi, garanţiile pe care le oferă acreditările
oficiale ale medicului (absolvirea unei facultăţi de medicină, rezidenţiatele,
studiile postuniversitare etc.), sau este mai raţional ca etichetarea să se facă
în funcţie de reputaţia de „bun“ a medicului?
Pacienţilor
nu le este foarte uşor să-şi explice criteriile după care înzestrează un medic
cu atributul „succesului“. Viorica Mihailu, 57 de ani, din Arad, consideră că
medicina este una din acele meserii frumoase în care trebuie să te implici atât
cu sufletul, cât şi cu toată priceperea dobândită în anii de studiu şi practică,
pentru că „noi, pacienţii, avem foarte multe aşteptări de la medic, chiar dacă în
spatele specialistului din faţa noastră este un om asemenea nouă, cu propriile
sale griji şi probleme: să ne ofere un zâmbet şi o încurajare atunci când
starea sănătăţii noastre nu este chiar aşa de bună, să ni se adreseze pe înţelesul
nostru şi să fie bine pregătit profesional“.
Reputaţia
unui medic contează în lumea pacienţilor, dar cât de mult se bazează ea pe
competenţele reale ale specialistului? Ca om care şi-a petrecut foarte mult
timp în preajma medicilor, pacient fiind, Viorica vede în medicul de succes
acel specialist care are înţelegere pentru situaţia pacientului său, nu-i ignoră
punctul de vedere, ştie să-i dea o veste nefavorabilă fără a-i spulbera speranţele
etc. Un medic de succes trebuie să găsească aparent imposibila cale de a
vindeca boala pacientului, să aibă o bună cunoaştere a celor mai noi cercetări ştiinţifice
pe care să le aplice în îngrijirea acestuia, să fie un bun comunicator în relaţia
cu pacienţii săi. „Avem nevoie de psihologul din el, care să ne încurajeze
atunci când avem tendinţa de a abandona o terapie. Avem nevoie să ne răspundă
la telefon atunci când dorim să-i punem întrebările de care am uitat la
cabinet“.
Şi
nu este singura care vede lucrurile în acest fel. Lia Crişan, spre exemplu, o mămică,
scrie pe blogul său că: „(…) am descoperit un doctor pediatru foarte fain!
Minunea s-a întâmplat! E doctor, e pediatru, e tânăr (n-are 40 de ani), e şef
de secţie, e deschis dialogului, nu aşteaptă mită sau cadouri ca să stea de
vorbă cu părinţii, răspunde la telefon când îl suni şi e politicos chiar şi după
al treilea telefon în două zile… Ce mai, o minune! Mă bucur că există astfel de
medici. Chiar i-am urat să ajungă director de spital. A, la un moment dat am
refuzat să-i fie administrat copilului meu un anumit medicament (prescris de un
alt doctor) şi mi-a înţeles şi respectat decizia. Chiar dacă am oroare de
forumurile mămiceşti şi intru destul de rar pe vreunul dintre ele, acuma am de
gând să intru pe cât mai multe pentru a-l recomanda la doctori buni. Şi nu i-am
dat nimic. Niciun leu, niciun cadou. Nimic. Aşa da!“
Şi
totuşi, nimeni nu mai pare să conteste faptul că mercantilul este strâns legat
de toate compartimentele vieţii medicale, spune psihiatrul (dar în calitate de
pacient) Vlad Stroescu pe blogul său, ceea ce uneori e rău, alteori e bine, şi
de fiecare dată inevitabil. E rău atunci când profitul intră în conflict de
interese cu actul medical. Binele pacientului trebuie să fie mereu singura
variabilă a ecuaţiei medicale.
Un
medic bun nu aşteaptă şpagă şi nu-şi condiţionează tratamentul de aceasta, spune
un alt pacient, semnând anonim Abh, pe www.tpu.ro.
Un alt forumist tpu.ro, Amorezatul,
consideră că „…un doctor bun este acela care îmi inspiră încredere, care este
centrat pe pacient şi nu pe portofelul lui, este dispus să asculte de părerile
mele chiar dacă eu nu am o experienţă medicală şi îmi permit să îi spun că mă
doare inima şi nu muşchiul miocardic. Să fie deschis (este ce-a mai importantă
calitate a lui, după experienţa profesională), să mă trateze cu respect şi nu
ca pe un lucru «Hai, aşază-te, ridică tricoul, pac-pac, nu ai nimic sau ai
Ebola», să nu mă trimită la cabinetul lui particular. Şi, nu în ultimul rând, înainte
de a pune un diagnostic să-mi verifice trecutul medical“.
Nicoleta,
un pacient din Constanţa, idealizează ca mulţi alţi pacienţi profesia medicală:
atunci când îţi alegi această meserie nobilă, de a salva vieţi omeneşti, înseamnă
că iubeşti oamenii şi nu banii.
Iulian,
45 de ani, din Bacău, consideră că medicul de succes este acela care are
capacitatea şi arta de a pune în practică cunoştinţele dobândite, de a îmbina
teoria cu psihologia umană, de a acorda toată atenţia fiecărui caz în parte, de
a se apropia de pacient pentru a-l face să înţeleagă că nu este singur, că
primeşte un tratament adecvat şi că sunt şanse mari de vindecare.
El
spune toate acestea deoarece „am întâlnit multe cazuri de medici foarte bine
pregătiţi din punct de vedere teoretic, dar care, din păcate, nu pot face joncţiunea
cu pacientul, fie că nu au această abilitate, fie că sunt prea ocupaţi cu
aspectele teoretice în detrimentul celor practice. Or, cei care pierd suntem
noi, pacienţii, pentru care contează mai puţin numele, diplomele şi firma
medicului“.
Un
alt pacient, QuadruplePersonality, posta pe www.tpu.ro
opinia sa, potrivit căreia, medicul de succes este acela care are multe
recomandări de la foştii pacienţi. Pentru acesta, un medic bun trebuie să aibă
un aspect plăcut, îngrijit, multă răbdare, să fie persoana în faţa căreia să te
poţi deschide, să nu ceară mulţi bani „suplimentar“ doar ca să îţi acorde mai
multă atenţie, să fie sigur pe el şi să ştie ce spune.
Un
doctor bun este acela care, spune A_7901, pe acelaşi forum amintit mai sus, îşi
face meseria din vocaţie, îi pasă de pacient, ascultă tot ce are acesta de
spus, îi pune suficiente întrebări cât să poată trage concluziile corecte şi
niciodată nu îi prescrie un tratament doar după teorie, ci face legătura cu
traumele anterioare ale pacientului. După un anumit interval de timp, îl cheamă
la control pentru a evalua efectele tratamentului.
E drept,
mai spune Viorica din Constanţa, pe acest medic trebuie să-l ajute şi sistemul,
care să-i ofere condiţiile necesare practicării acestei meserii, în care
principalii beneficiari suntem noi, pacienţii.
Şi
dacă tot a venit vorba de sistem, până la urmă ce este mai important, un medic
bun sau un sistem de sănătate bun?
Ar fi greşit să
considerăm că un medic bun este mai puţin important decât un sistem bun, sau
invers, spune Vlad Stroescu. Tot talentul şi competenţa unui mare chirurg
cardiovascular, spre exemplu, ar fi irosite dacă sistemul de preluări urgenţe
nu ar fi în stare să transporte la timp în clinică un pacient cu disecţie de
aortă, să zicem. Este foarte important ca pacientul să simtă că nu este singur
atunci când trebuie să afle încotro să o ia cu boala lui. Fără un sistem
sanitar de succes e foarte greu pentru un medic să fie cu adevărat bun.
Dan Dumitru MIHALACHE
Cauzele unor vindecări „miraculoase“
În recunoaşterea succesului terapiei
bolilor, rolul primordial le revine pacienţilor. Aceştia confirmă sau infirmă că
se simt din nou bine şi se conving pe ei şi/sau pe cei din jur că medicul care
i-a îngrijit este „bun“. Numai că adjectivul „bun“ este prea vag pentru a fi pe
deplin lămuritor. Pentru a încerca o limpezire, mi-am propus să redau câteva
situaţii pe care le-am întâlnit într-o lungă practică medicală.
Primul caz exemplifică faptul că simpla
prezenţă a medicului în poziţia de stand-by este benefică.
Fiind intern în clinica de Obstetrică-ginecologie
a regretatului profesor Gh. Dumitrescu, am primit sarcina de a asista naşterea
unei tinere primipare la termen. Mi s-a încredinţat acest caz în timpul unei gărzi,
deoarece, fiind la începutul stagiului, competenţa şi experienţa mea erau
limitate. Naşterea a decurs în condiţii normale, prezenţa mea nejustificându-se
ca medic, ci ca persoană apropiată. După o săptămână, la externare, toată lumea
a rămas mirată când parturienta a scos o hârtiuţă pe care scrisese o apreciere,
citită în faţa întregului personal al clinicii. După ce îşi exprima admiraţia
pentru asistenţa medicală primită, declara că cel mai bun medic de acolo eram
eu, internul care o asistase, adică îi stătuse alături la naştere. Ieşind din
salon, venerabilul profesor a murmurat în barbă: „Uite dom’le cine este medic
bun!“.
Altădată, având câţiva ani de vechime în
ambulatoriul de specialitate, am fost solicitat la un caz cu aspect dramatic: o
bolnavă de vârstă tânără zăcea imobilizată la pat. Constatând de la prima
vedere o tetrapareză flască, diagnosticul de Polinevrită Guillain-Barré a fost
evident. Precum se ştie, evoluţia aceastei afecţiuni de etiologie probabil
virotică se caracterizează printr-o remisiune completă, după mai multe săptămâni,
care se produce indiferent de tratamentul aplicat. Acest lucru s-a şi întâmplat,
iar în comunitate renumele de medic bun a fost pe deplin stabilit.
Cea de-a treia situaţie se referă la o
maladie cu evoluţie oscilantă, aşa cum este scleroza multiplă. Cei din afara
profesiunii pot să ignore aceasta, ceea ce a făcut să primesc notă bună din partea
comunităţii atunci când am „vindecat“ o bolnavă de această boală care a fost
adusă în cabinetul de specialitate cu o parapareză spatică gravă. Puseul de
scleroză multiplă s-a remis spectaculos nu atât ca urmare a unui tratament
corticoterapic, cât datorită trecerii timpului. Aşa-zisa „vindecare“ salutată
de autorităţile locale nu a fost decât temporară, pentru că, după luni,
parapareza a reapărut şi s-a repetat agravându-se în ani.
Am expus aceste exemple pentru a arăta că
„voga“ unui medic este benefică, sporindu-i prestanţa şi influenţa în obţinerea
complianţei, dar se bazează pe criterii fragile şi evoluţie subiectivă fără
substrat informaţional suficient.
Aprecierile făcute în interiorul corpului
medical, după criterii de bună practică şi cuantificare a diagnosticelor
corecte şi rezolvate, îmbracă, fără îndoială, haine mai potrivite adevărului.
Dr.
Al. I. TRIFAN
