Nu departe de Biblioteca Centrală
Universitară „Mihai Eminescu“ din Iaşi, pe strada Vasile Pogor, se află casa cu
acelaşi nume, cunoscută şi „casa cu ferestre luminate“. Înainte de a vizita
saloanele acestui important punct muzeal, în curte ţi se înşiră în faţa ochilor
statuile unor importante personalităţi ale culturii naţionale. Atractivă este şi
maşina Dodge Aspen, iar pe plăcuţa care o certifică scrie: „Maşina a aparţinut
poetului Mihai Ursachi (1941–2004). A străbătut, în 1990, traseul: San Diego
(SUA) – Oceanul Atlantic – Marea Nordului – Bremenhaven (Germania) – Austria –
Ungaria – România“. Imediat, în stânga curţii, înainte de a intra în incinta
muzeului, ţi se arată ochilor bustul junimistului Vasile Pogor (1833–1906),
realizat de sculptorul Mihai Onofrei în anul 1943.
Cu emoţie şi cu gândul la cât de aproape ne
este istoria, am trecut pragul Casei Pogor. Prima sală este dedicată lui
Costache Conachi şi ne atrag atenţia bastonul din lemn de abanos cu aplicaţii
de argint şi cărţile vechi româneşti, între care şi „Poezii, alcătuiri şi tălmăciri“
(1856) a scriitorului. A doua sală din cele patru ale parterului este salonul
de primire oaspeţi, dincolo de care păşeşti sfios şi răbdător spre Sala „Gh.
Asachi“. Aici se află una dintre picturile precursorului generaţiei paşoptiste,
intitulată „Cap de bărbat“, respectiv portretul lui Gh. Asachi pictat în ulei
pe pânză de C. D. Stahi. În ultima sală a parterului – „Mihail Kogălniceanu“ – găsim mobilierul de salon al
istoricului şi omului politic, inedit fiind tabloul aceluiaşi C. D. Stahi, în
care se regăseşte portretul lui Costache Negri. Sufletul oricărui vizitator al
Muzeului „Vasile Pogor“ vibrează altfel atunci când paşii sunt îndreptaţi, pe
scările originale, spre etajul clădirii, unde prima încăpere este „Mihai
Eminescu, Veronica Micle, Ion Creangă“. În partea stângă a sălii este tabloul
„Eminescu şi Creangă“ realizat de Octav Băncilă în 1921. A doua sală aparţine
„Junimii“, asociaţie culturală înfiinţată în „dulcele târg al Ieşilor“ în anul
1863, al cărei inedit este un pian marca Steinway
& Sons (1859), al scriitorului
Duiliu Zamfirescu. Aparte este şi mobilierul în stil florentin al lui Titu
Maiorescu. Salonul trei aparţine „Convorbirilor literare“, iar în cea de-a
patra sală de la etaj se află „Masa umbrelor“ care evidenţiază, tăcut, lumea
bună de altădată a Iaşiului. Salonul cinci, ultimul, ne duce cu gândul la
romanul „Adela“ a lui G. Ibrăileanu: aici sunt biroul şi scaunul, biblioteca,
respectiv patefonul His Masters Voice,
care au aparţinut scriitorului. În ultima sală, intitulată „Rarităţi“, am
remarcat cum cele mai valoroase obiecte ale personalităţilor Iaşiului de altădată
sunt puse în valoare într-un mod aparte, sala fiind deschisă publicului doar într-un
regim special.
Imediat după vizita prin încăperile Casei
Pogor am stat de vorbă cu dna Anca-Maria
Buzea, şef serviciu muzee în cadrul Muzeului Literaturii Române, care a întărit,
cu argumente esenţiale, cele punctate mai sus.
– Vasile Pogor şi
„Junimea“?
– Începând cu anul 1863, casa lui Vasile
Pogor a devenit, pentru 20 de ani, sediul Societăţii „Junimea“ – care-i avea ca
fondatori pe Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Petre P. Carp, Th. Rosetti şi
Vasile Pogor. În acest mediu s-au format şi afirmat scriitori, istorici,
filosofi, oameni politici, economişti etc.
– Conturaţi-ne
în câteva fraze istoricul Casei „Vasile Pogor“.
– Casa, cu valoare istorică şi memorială,
„spune“ o istorie care începe la 1776, din timpul în care pitarul Ioniţă
Cerchez (n.r. boier care se ocupa de bucătăria domnească) a cumpărat casele şi
locurile mai multor „mahalagii“ de pe Uliţa Sării din Muntenimea de Mijloc şi a
construit aici o clădire cu atenanse şi subterane, reconstituite în 1994. Casa
va reveni drept dotă nepoatei boierului, Zoe Cerchez, viitoarea soţie a
vornicului, scriitorului, comisului Vasile Pogor-tatăl. În jurul anilor 1850,
casa a fost dărâmată şi reconstruită pe acelaşi loc, după moda şi „pretenţiile“
vremii. Junimistul Vasile Pogor-fiul devine proprietarul locului şi al
imobilului. După 1901, clădirea a fost vândută de către Vasile Pogor prinţesei
Maria Moruzzi, mama istoricului şi diplomatului Gheorghe I. Brătianu. După
plecarea istoricului la Bucureşti, în anul 1938, casa este închiriată Rezidenţei
Regale. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, casa Pogor-Brătianu a
devenit sediu al comandamentelor trupelor sovietice. A rămas în proprietatea
acestuia 
până în 1945, când istoricul o vinde instituţiei CFR. În jurul anilor
1968, muzeografii ieşeni încep demersurile pentru transformarea casei în
muzeu. Astfel, Muzeul „Vasile Pogor“ este inaugurat în anul 1972 ca o mică
istorie, de aproximativ 150 de ani, a literaturii române, păstrând însă la loc
de cinste momentele ei cele mai frumoase: cele din anii în care se numea „casa
cu ferestre luminate“ şi-i avea ca musafiri de seamă, în Salonul Junimii, pe
Maiorescu, Eminescu, Creangă, Alecsandri…
– Ce
poate admira un vizitator al acestui punct muzeal din Iaşi?
– E greu să numeşti, punctual, repere de
vizitare în Casa „Vasile Pogor“. Muzeul este o istorie a literaturii române în
obiecte de artă, fotografii, cărţi, manuscrise; un muzeu de atmosferă care îşi
plimbă vizitatorul din biroul lui Costache Conachi, prin salonul proprietarilor
casei (Pogor şi Brătianu), prin lumea largă a preocupărilor lui Gheorghe Asachi
sau trece pe lângă fondatorii revistei „Dacia literară“ aşezaţi în jurul mesei
lui Kogălniceanu. Scara de lemn, ce rezistă încă din anii 1850, conduce
vizitatorul spre junimişti, spre biblioteca lui Vasile Pogor care „ştie“ ce
citea Eminescu în 1874 când locuia aici, spre salonul în care Creangă povestea
„de pe uliţa din dos“, iar Pogor arunca pernuţe – pentru că la Junimea
„anecdota primează“. Muzeul propune apoi o întâlnire cu redactorii „Convorbirilor
literare“, cu primele apariţii ale revistei, cu numerele în care au publicat
Eminescu, Creangă… O altă redacţie, alţi scriitori, altă viziune, alte
obiceiuri: „Viaţa Românească“. Lipsesc, din păcate, chiştoacele de ţigară,
ghemotoacele de hârtie, bileţelele aruncate la întâmplare. Apoi, o încăpere în
care muzeul îl „păstrează“ pe Garabet Ibrăileanu aşa cum l-au cunoscut
prietenii săi, în cadrul intim îmbogăţit de mobilierul original, de cărţi, de
patefon. E greu să defineşti farmecul Casei Pogor. Fiecare încăpere are câte
„ceva“ dintr-o anume perioadă, din viaţa unei anume personalităţi. Multe voci,
mulţi paşi, pagini de literatură, colţuri cu mobilier de pe care tocmai s-a
ridicat cineva…
– Sala „Rarităţi“?
Oferiţi-ne detalii concrete despre lucrurile rare din această sală. Cui aparţin?
– „Rarităţile“,
camera cu care se sfârşeşte un periplu prin muzeul nostru… dar cu care încep
mii de curiozităţi, ar putea avea doar un singur exponat şi ar fi de-ajuns:
inelul sigilar al Eminescu. Dar vizitatorul va admira alături poşeta din argint
a Veronicăi Micle, ceasul din aur cu trei capace al poetului, ceasul bătrân şi
modest, din argint, al lui Creangă, evantaie, bijuterii în cutiuţele lor
misterioase ale doamnelor scenei româneşti de altădată, obiecte unicat de artă
decorativă din fostul, incendiatul Teatru Mare de la Copou (1846–1888), un
album de rugăciuni – manuscris al Mariei Ghica, realizat la Miclăuşeni. De
fapt, toată casa înseamnă rarităţi, pagini, lucruri, stări care nu se mai pot
regăsi în nici un alt loc…
