În ultimele luni, două studii publicate în The Journal of
Clinical Oncology stabilesc că beneficiile chimioterapiei abdominale
(intraperitoneale) în cancerul ovarian sunt considerabile şi durabile: cu 23%
mai scăzută este rata mortalităţii la femeile care au beneficiat de această
procedură. În urmă cu nouă ani, Institutul Naţional de Cancer din Statele Unite
a emis o alertă specială rezervată situaţiilor în care o descoperire este atât
de clară încât trebuie schimbată rapid practica medicală. Subiectul acestei
alerte: chimioterapia intraperitoneală în cancerul ovarian.
De ce ar fi aşadar importante nişte studii care nu fac altceva
decât să confirme o constatare veche de aproape un deceniu? Pentru că în aceste
studii apar şi alte informaţii surprinzătoare. Neplăcut surprinzătoare. În
ciuda beneficiilor evidente şi indubitabile, mai puţin de jumătate din
pacienţii cu cancer ovarian din Statele Unite beneficiază de această abordare
terapeutică. „Tragic“ este cuvântul folosit de dr. Maurie Markman, într-o
declaraţie pentru New York Times, Markman fiind directorul medical al
Cancer Treatment Centers of America. Motivele: chimioterapia administrată
intravenos este o manevră mai facilă, iar unii medici încă se tem de
toxicitatea crescută a acestei metode, deşi realitatea statistică îi
contrazice. Un alt motiv al rezistenţei medicilor americani în adoptarea
acestei manevre net superioare este că necesită mai mult timp. Markman spune că
atunci când apare un nou medicament sau un nou dispozitiv, producătorii îl
popularizează, laolaltă cu instrucţiunile de folosire. Dar în acest caz nu este
vorba nici de un dispozitiv, nici de un medicament nou şi nimeni nu-şi asumă
educarea medicilor. Singura soluţie în acest caz este ca pacienţii să-şi educe
medicii şi să le solicite activ o astfel de administrare.
Cert este că după
publicarea alertei speciale mai sus pomenite, în primii trei ani s-a
înregistrat o creştere de 33% a utilizării ei, în următorii doi ani până
aproape de 50% şi, de atunci, pauză. Nicio altă îmbunătăţire a adoptării unei
metode de care pacienţii beneficiază în mod evident.
Liderii asistenţilor medicali din Italia, Spania şi Portugalia
acuză „strategiile agresive“ practicate de firmele de recrutare care încearcă
să convingă personalul medical să emigreze în Marea Britanie. Salariile dincolo
de Canalul Mânecii sunt de trei ori mai mari decât în cele trei ţări latine.
Sistemul de sănătate englez (NHS), aflat într-o criză fără precedent de resurse
umane, încearcă să-şi acopere golurile aducând personal din alte ţări UE.
Problema este că şi ţările de origine au probleme similare.
În ce constă agresivitatea acuzată? Firmele britanice
organizează conferinţe mari încă din ultimul an de studiu pentru asistenţii
medicali, oferă cursuri gratuite de engleză şi, uneori, chiar cazare gratuită
până la şase luni. Dar mulţi dintre asistenţii medicali care ajung în Marea
Britanie nu lucrează într-un singur spital, ci sunt duşi din spital în spital
în funcţie de necesităţile NHS. BBC afirmă că peste 2.000 de asistenţi medicali
spanioli au început să lucreze în 2014 în Marea Britanie. Spania este urmată de
Portugalia, Filipine şi Italia în clasamentul ţărilor-rezervor de asistenţi
medicali pentru Marea Britanie. Sigur este că deschiderea pieţei muncii în
domeniul medical creează o concurenţă tot mai acerbă pentru cadrele bine
pregătite, ceea ce este benefic pentru medici şi asistenţi, dar nu şi pentru
pacienţii ţărilor din care se pleacă.
Puerto Rico, o insulă care este teritoriu asociat al Statelor
Unite, a intrat în incapacitate de plată, ceea ce precipită o criză imensă de
sănătate, ale cărei semne se văd deja de mult timp. Cel mai clar dintre ele
este migraţia medicilor, câteva mii plecând în ultimii ani spre locuri cu
slujbe mai bine plătite şi mai puţin stresante. Sună cunoscut, nu-i aşa? În
plus, scrie New York Times, programele de stat de asigurări de sănătate,
Medicare şi Medicaid, vor fi substanțial tăiate din cauza datoriilor imense
acumulate. Peste 60% din locuitorii insulei depind de aceste programe, extrem
de scumpe pentru efectele modeste produse şi responsabile de un sfert din
datoria publică a insulei.
Motivul falimentului economic al insulei sunt împrumuturile
exagerate ale autorităţilor locale care nu mai pot da banii înapoi şi
dispariţia manufacturilor de pe insulă. Aproape un milion de oameni vor rămâne
fie fără asigurările de sănătate actuale, fie cu ele sever limitate.
Politicienii locali acuză însă autorităţile de la Washington că nu i-au ajutat
să-şi rezolve problemele, deşi sistemul de guvernare al insulei este
independent de guvernul federal american, având un grad sporit de independenţă.
Sună cunoscut? Grecia – Uniunea Europeană...?
Dacă până şi cei mai eminenţi oncologi americani au ajuns să
scrie guvernului petiţii prin care susţin nevoia reformulării politicilor de
stabilire a preţurilor la medicamente, atunci înseamnă că suntem cu adevărat în
faţa unei crize. Preţul mediu pentru un citostatic a crescut cu 8.500 de dolari
anual în ultimul deceniu, în timp ce veniturile pacienţilor au scăzut. În
general, preţurile tratamentelor folosite în cancer au crescut de zece ori în
ultimul deceniu. „Nicio îmbunătăţire nu apare la orizont deoarece companiile
farmaceutice continuă să arunce pe piaţă preţuri tot mai mari“, scriu cei o
sută de oncologi care au semnat scrisoarea publicată în Mayo Clinic
Proceedings şi este preluată de toată presa americană. „Se naşte întrebarea
dacă preţul actual al citostaticelor se bazează pe o aşteptare rezonabilă de
profit sau mai degrabă pe ce preţuri poate suporta piaţa“.
Presiunile sunt deja atât de semnificative în Statele Unite (şi
încep să fie şi în UE) încât fostul preşedinte american Bill Clinton a transmis
şefilor industriei farma că trebuie să „explice, să explice, să explice şi să
fie transparenţi, transparenţi, transparenţi“. Şi în Marea Britanie a început o
mişcare, susţinută de lideri notorii ai lumii medicale, prin care companiile
farmaceutice sunt încurajate să publice rezultatele tuturor studiilor clinice,
nu doar ale celor pozitive. În unele cazuri se aşteaptă de la companiile farma
să furnizeze unei părţi terţe inclusiv metodologia şi baza de date brută a
studiilor respective.
În mai multe state americane s-a introdus o propunere
legislativă, actori importanţi din industria farma opunându-se, prin care se
cere transparentizarea modalităţii în care companiile îşi stabilesc preţurile
şi justificarea lor. Nu este clar dacă o astfel de lege va duce şi la scăderea
preţurilor. Industria farma citează frecvent drept argument deja faimosul
studiu al Universităţii Tufts din Boston care a constatat că, în medie, o companie
cheltuie 2,6 miliarde de dolari până ce ajunge să comercializeze un medicament.
Cifra este însă contestată deoarece centrul care a elaborat studiul primeşte
finanţare din partea industriei farma, iar cifrele pe care se bazează concluzia
respectivă au fost furnizate exclusiv de companiile farmaceutice. Oficial,
şefii din industria farmaceutică susţin că stabilesc preţurile în funcţie de
valoarea terapeutică a produsului respectiv, dar în realitate este mai mult o
competiţie de care pe care: „Ne uităm unii la alţii şi încercăm să ţinem pasul
cu ce fac ceilalţi. Sincer, nu e loc de ştiinţă aici“, a declarat un şef din
industrie pentru New York Times. Desigur, sub condiţia anonimatului. Cum
era acea vorbă? „Transparenţă, transparenţă, transparenţă“?
