În
ultimul deceniu, a apărut şi s-a consolidat conceptul de medicină translaţională.
Acest termen urmăreşte, de fapt, lansarea unei punţi între cercetarea
fundamentală şi medicina clinică, în aşa fel încât descoperirile făcute în
laborator să servească la explicarea mecanismului producerii bolilor, precum şi
la o terapie pe baze ştiinţifice. Ultimul aspect a generat, de altfel, şi apariţia
capitolului de farmacologie translaţională, care vizează în primul rând
valorificarea rezultatelor obţinute pe culturi de celule şi animale de experienţă,
în vederea trecerii la studiile efectuate pe voluntari sănătoşi sau bolnavi.
Algeziologia,
ca disciplină care se ocupă cu studiul şi terapia durerii, este implicată
profund în acest proces de translaţie. Numeroase cercetări apărute în ultimii
ani au avut ca scop umplerea spaţiului existent dintre cercetările fundamentale
privitoare la procesul algezic şi managementul durerii la om. După Jianren Mao,
obiectivele cercetării translaţionale în durere sunt următoarele: • analiza
similarităţilor şi diferenţelor dintre modelele animale de „durere“ şi modificările
dureroase observate în clinica umană • examinarea limitelor metodelor utilizate
în cercetarea preclinică, inclusiv intervenţiile farmacologice • evaluarea
relevanţei cercetărilor de laborator pentru managementul durerii în clinică • valorificarea
în clinică a informaţiilor oferite de cercetarea de laborator şi asigurarea
unui feedback dinspre clinică spre studiile preclinice. Toate aceste obiective
au fost formulate în urma observaţiei justificate a lipsei de comunicare dintre
cercetătorii din laborator şi medicii specializaţi în terapia durerii.
În pofida existenţei a numeroase substanţe
sau produse utile în terapia durerii, există încă multe forme de durere
rezistentă la tratament. La aceasta se adaugă şi terapiile eronate ca rezultat
al insuficientei documentări a medicilor. De exemplu, dacă medicii ar fi
informaţi cu privire la rolul canalelor ionice în producerea şi modularea
fenomenului algezic, ar înţelege mai bine cum blocanţii de canale ionice pot fi
utili sau nu în diferitele forme de durere. În schimbul de informaţii dintre
clinicieni şi cercetători, aceştia din urmă ar putea să-şi dea seama dacă
rezultatele studiilor lor se aplică corect sau incorect în terapia durerii la
om.
Cercetări efectuate în ultimele decenii, au
arătat că neuronii şi sinapsele din sistemul nervos central, contrar a ce se
credea anterior, sunt foarte dinamice şi plastice, evoluând continuu de-a
lungul vieţii. Astfel, au fost puse în evidenţă modificări la nivelul
creierului, ca urmare a unor leziuni produse în periferie sau chiar ca rezultat
al unei activităţi neuronale anormale. În felul acesta, s-au acumulat date
referitoare la căile şi zonele din creier implicate, precum şi la mecanismele
moleculare de producere a durerii cronice. Or, tocmai cunoaşterea acestor
mecanisme deschide calea pentru conceperea unor medicamente mai eficiente
pentru combaterea acestui tip de durere.
Un domeniu recent al algeziologiei este
cunoscut sub numele de „molecular pain“
(studiul durerii la nivel molecular). Cercetările în acest domeniu integrează
rezultatele obţinute cu mijloacele biologiei moleculare, genomicii,
proteomicii, neurobiologiei şi electrofiziologiei. Translaţia rezultatelor obţinute
în aceste domenii deschide căi noi pentru găsirea unor „ţinte“ şi identificarea
de medicamente sau alte mijloace pentru terapia durerilor rezistente la
tratamentele analgezice cunoscute.
O altă direcţie a cercetărilor din ultimul
deceniu este legată de modalităţile de integrare dintre măduva spinării şi
creier. În timp ce la nivelul măduvei spinării are loc un proces complex de
modulare a nocicepţiei, etajele superioare ale sistemului nervos central joacă
un rol important în percepţia multidimensională a durerii. La acest din urmă
nivel, se conturează dimensiunile multiple (afective, cognitive şi
socio-psihologice) ale experienţei dureroase. Se impune, deci, a se face o
distincţie clară între nocicepţie (o exprimare senzorială) şi durere (o
experienţă subiectivă). Cercetările pe animale de experienţă se axează în
principal pe studiul nocicepţiei şi aceasta explică discrepanţele care apar între
cercetarea fundamentală şi experienţa clinică în managementul durerii.
Referitor la cercetările de algeziologie, efectuate pe voluntari sănătoşi,
acestea pot fi utile pentru a prognoza riscul unei persoane de a dezvolta mai uşor
sau mai greu durere cronică, de a se încadra în diferite sindroame dureroase
specifice şi de a aprecia cât de eficient ar fi un tratament cu opioizi, de
exemplu. Acest gen de cercetări, care includ şi aspecte cognitive şi
socio-psihologice ale durerii, deschide căi noi pentru un management performant
al acesteia.
Există, de asemenea, cercetări de
algeziologie translaţională privitoare la diferenţele de gen în percepţia şi
terapia durerii, ceea ce va conduce la o terapie diferenţiată în funcţie de
sex.
Ca rezultat al observaţiilor făcute de
clinicieni privitor la necesitatea îmbunătăţirii căilor şi metodelor de
administrare a analgezicelor, cercetătorii din industria farmaceutică au
imaginat şi realizat sisteme terapeutice care au îmbunătăţit semnificativ
metodele convenţionale de administrare orală sau parenterală. Aşa a apărut şi
s-a dezvoltat o paletă de căi de administrare, cum ar fi căile transmucozale,
sistemele transdermale, administrarea epidurală, precum şi formulările
farmaceutice sub formă de lipozomi, microsfere, nanoparticule.
În ţara noastră, cercetările privind durerea
şi analgezia s-au desfăşurat în centrele universitare mari, dar acestea au fost
intermitente şi cu o finalitate redusă.
Algeziologia, ca disciplină, a debutat în
1997, la Facultatea de Medicină a Universităţii de Medicină şi Farmacie „Gr. T.
Popa“ Iaşi, la nivel universitar şi, ulterior, postuniversitar. În anii următori,
această disciplină a fost inclusă şi în curricula Facultăţii de Stomatologie şi
a colegiilor universităţii menţionate. Algeziologia a fost implementată în anii
următori şi la Universitatea „Al. I. Cuza“ Iaşi, Universitatea din Bacău şi
Universitatea „Apollonia“ din Iaşi. Tot la Iaşi, în paralel cu învăţământul, s-au
pus bazele (printr-un grant finanţat de Banca Mondială) unui centru de studiu şi
terapie a durerii. Acest centru a desfăşurat şi desfăşoară atât cercetări
fundamentale (în secţiunea preclinică), cât şi cercetări clinice (în secţiunile
de durere oncologică şi non-oncologică). Rezultatele cercetărilor au fost
comunicate la manifestări regionale, europene şi mondiale şi publicate în ţară şi
străinătate. Baza materială a sporit simţitor prin obţinerea de granturi
interne (inclusiv o platformă de cercetare a durerii oncologice şi
non-oncologice, în valoare de un milion de euro) şi internaţionale (şase
granturi educaţionale IASP în ultimii şase ani).
Rezultate notabile în cercetarea
algeziologică au fost obţinute şi la Cluj-Napoca (prof. dr. Şandor Vlaicu,
prof. dr. Anca Buzoianu şi colab.), la Tg. Mureş (prof. dr. farm. Mărioara
Monea, dr. Romeo Brezeanu şi colab.), la Bucureşti (prof. dr. farm. Aurelia
Cristea şi colab., prof. dr. Ion Fulga, prof. dr. Oana Coman, dr. Horia Păunescu
şi colab.).
În afară de aceste realizări, se cuvine a
menţiona şi unele scăderi, atât la nivel academic, cât şi în cercetare. În urma
unor hotărâri pe plan local, greu de înţeles, algeziologia se predă acum opţional,
la Facultatea de Medicină din Iaşi, numai pentru studenţii străini, cei români
fiind privaţi de cunoştinţele moderne privind managementul durerii.
În domeniul cercetării se simte lipsa cercetătorilor
şi a tehnicienilor, care au preferat laboratoarele din străinătate datorită
salariilor incomparabil mai mari. Astfel că, deşi avem o dotare de vârf, putem
spune cu amărăciune: „Avem puşca, dar ne lipsesc puşcaşii“.
Nu ne rămâne
decât să sperăm că anii următori vor aduce reformele necesare care să permită
un statut decent al cadrelor didactice şi cercetătorilor, astfel încât migraţia
să înceteze, iar cercetările să capete un caracter cu adevărat competitiv. 
