Sunt
peste zece ani de când privesc înspre trecutul oftalmologiei românești. Am
inițiat în cadrul Reuniunii Anuale a Oftalmologilor omagierea figurilor
marcante ale acestei specialități. Majoritatea oculiștilor despre care am scris
și vorbit au fost personalități complexe, care s-au implicat în viața
comunității și au încercat să schimbe lucrurile care șchiopătau: Gheorghe
Crăiniceanu, Elena Densușianu-Pușcariu, Dimitrie Michail, Gheorghe Stănculeanu
ori Nicolae Manolescu. Rezidenții, dar și medicii specialiști, și mă refer la
oftalmologi, știu puțin sau chiar mai nimic despre ei. Ba, mai mult, atunci
când încerci să consulți bibliotecile clinicilor, în speranța că vei găsi o
monografie despre vreunul dintre cei ce-au ridicat clădirea în care ai intrat,
nu prea ai șansa să-ți satisfaci această curiozitate. În primul rând că
volumele nu există, pentru că nu s-au scris și, în al doilea rând, au cam
dispărut bibliotecile. Sau există doar mobila, dacă nu s-a casat, în care stau
aruncate diverse obiecte ori reviste noi – de specialitate, mai toate
înfoliate, nedesfăcute… Nu e timp dom’le!
Dacă
mai găsești câte o carte, e mare lucru. Însă, dacă te oprești cu lectura la un
singur tom, s-ar putea să reții eronat unele aspecte. Din grabă, din lipsă de
interes sau din nu știu ce motive, se strecoară în textele cărților ce evocă
istoria oftalmologiei românești numeroase greșeli ce privesc anii de
naștere/deces, localitatea în care a văzut respectivul personaj lumina zilei,
lucrări pe care le-ar fi redactat, orașe în care ar fi locuit sau locul în care
a fost înmormântat. Și eu am preluat o informație greșită și am prelungit
eroarea – în cazul Elenei Densușianu-Pușcariu, despre care am scris, chiar în Viața
medicală, că este autoare a două cărți – care, de fapt, fuseseră scrise de
mama ei – Elena Ar. Densușianu. Am scris, tot în această publicație, despre
povestea descoperirii mormântului oftalmologului Gabriel Socor.
Lucrez
la o carte dedicată profesorului Nicolae Manolescu (1850–1910), pe care sper să
o lansez în această toamnă. Stâlp al oftalmologiei românești, cu contribuții
marcante în chirurgia și terapeutica oftalmologică, publicist, politician,
antreprenor și filantrop, dr. Manolescu a fost înmormântat la Strunga, comună
din fostul județ Roman, pe care l-a reprezentat în Parlament. Se scria că și-ar
avea mormântul în această localitate, nu departe de Iași, județ în care se află
actualmente comuna. Pe o vreme mohorâtă, împreună cu doi prieteni, am purces la
drum, pentru a găsi mormântul profesorului Manolescu.
Povestea
e lungă și am s-o scurtez atât cât pot. Ne-am vânzolit prin cimitir. Prin două
cimitire – cel din Strunga și cel din satul Hăbășești. Din întâmplare, în
primul cimitir am descoperit mormântul unui medic: „Doctor George Malcoci.
Născut la 21 februarie 1865 și decedat la 21 august 1907”. Fotografia pe care o
avea pe cruce dispăruse, crucea era mult aplecată și gardul de metal se pierdea
printre ierburile ce invadaseră întregul loc de veci. Sper că voi reuși cândva
să conturez un portret și acestui doctor.
În
fine, ne-am continuat căutările, ne-am înglodat, ne-a udat ploaia, apoi am
decis să întrebăm localnicii. I-am căutat pe cei de la primărie, pe preot,
ulterior pe autorii unei cărți despre comuna Strunga, în ideea că cineva ne va
oferi vreo informație. Unii ridicau din umeri. Majoritatea din cei cu care
ne-am văzut au auzit de Manolescu, „care a avut băile de aici”. Mai mult nu.
Salvarea, dacă pot să mă exprim astfel, a venit din partea unei femei de vârstă
foarte înaintată pe care am întâlnit-o pe o uliță. Ne-a trimis la moș
Nichiforel. Alexandru Nichiforel – un nonagenar care, așa cum spera bătrânica,
ne putea lumina.
În
fața casei lui moș Nichiforel ne-am considerat fiecare transportați în lumea
satului descrisă în scrierile lui Nicolae Manolescu. Ograda și interiorul mi-au
rămas adânc imprimate în memorie. Dar memoria mi l-a adus la suprafață pe
Nichifor, omul puțintel, străjerul satului, dintr-o povestire a lui Ion
Agârbiceanu. Acel Nichifor pe care satul îl plătea „să vestească liniște și
pace, să poată dormi oamenii fără griji”. Moș Alexandru Nichiforel fusese și el
un străjer. Luptase în cel de-al Doilea Război Mondial, iar acum își veghea
ograda și bujda. Pe pereții crăpați spânzurau vestigii ale trecutului: un aparat
de fotografiat, o curea, o cravată și tablouri ce-l arătau pe cel care fusese
odinioară militarul, soțul și tatăl Alexandru Nichiforel. Acum se împuținase la
trup, dar mintea încă îi funcționa. Dincolo de poveștile sale aveam să aflăm
ceva ce nu scria în cărțile pe care le consultasem: că boierul Manolescu a fost
îngropat în pământul din Strunga, dar a fost exhumat de familie și dus… Moș
Nichiforel nu mai știa unde a fost dus.
La
câteva luni de la această întâmplare aveam să discut la telefon chiar cu nepotul
celui al cărui mormânt îl căutam: acad. Nicolae Manolescu, născut la Strunga,
în 1936. Mi-a completat descoperirea: domnia sa l-a exhumat în anii ’60 și l-a
reînhumat în cavoul familiei din București. Și, fapt interesant și important,
când l-au dezgropat „era așa cum l-au pus în sicriu”. Cu aceste informații am
mers recent la Roman, la Muzeul de Istorie, unde am ținut conferința „Nicolae
Manolescu și chestiunea țărănească”, spunându-le celor prezenți și despre
istoria pe care încerc aici să o transcriu pe scurt. La final însă, am avut
bucuria să cunosc un entuziast romașcan, implicat în ridicarea bustului lui
Nicolae Manolescu din centrul municipiului. Dan Dimitriu, creatorul paginii de
facebook „Romanul de odinioară”, mi-a îmbunătățit varianta poveștii. Nicolae
Manolescu a fost exhumat, dar nu oricum, ci pentru că autoritățile comuniste au
hotărât să-i distrugă monumentul funerar, motiv pentru care familia a venit de
grabă de la București pentru a smulge trupul stafidit de sub plug.
Ce-a
zis cartea a fost una. Istoriile lui moș Nichiforel arătau altfel. Și însemnat.
Ce-a completat Dan Dimitriu a fost important. Pașii pe care urmează să-i fac în
conturarea întregii povești sunt esențiali.