Fiecare dintre noi păstrează într-un colţ
de suflet imaginea exactă a micului său paradis terestru: grădina bunicilor,
casa părintească, livada de meri în floare, aceeaşi livadă plină de
„candelabre“ roş-galbene-verzui cu mii şi milioane de „globuri“ dulci-înmiresmate,
lacul cu nuferi, locul unde „pentru întâia oară o fată ţi-a spus: Nu!“, parcul
de sub un cer anume, într-un anume anotimp.
Despre un astfel de loc ne-a lăsat mărturieClaude Monet (1840–1926), pictorul
francez care, prin tabloul său „Impression,
soleil levant“ avea să vestească apariţia în lumea artei a curentului numit
impresionism. Locul care i-a fost pictorului paradis, în cea de-a doua parte a
existenţei sale pământeşti, s-a numit Giverny.
Trecătorul prin Paris, dacă este din
stirpea celor dintotdeauna hrăniţi „cu hărţi şi stampe“, nu poate să nu ajungă
la Orangerie – anexă a Muzeului
Louvre, măcar pentru a-şi limpezi în ape de lumini cu străfulgerări de blândă răcoare
sufletul şi privirea greu încercată de prea multele imagini de la „reşedinţa“
Giocondei, din ţara de umbre a faraonilor, din regatul Franţei până la acel
Bonaparte intrat în legendă, până la…
Givernyul de la Orangerie trebuie văzut şezând,
ca şi cum, ajuns în grădina pictorului, se cuvine să nu tulburi prin prezenţa
ta nici lacul încărcat cu flori de nufăr, nici sălciile despletite ce-şi răsfrâng
în ape plânsul mut, nici liniştea înaltă a locului acesta mirific. Două săli ca
nişte ample cochilii de scoică refac imaginea Givernyului prin imensele
tablouri donate de pictor statului francez şi pentru care statul a dispus
amenajarea acestora în exclusivitate. Ca o pictură să dea celebritate unui loc
de pe pământ, nu-i deloc nou. Dar ca acel loc să continue peste timp să semene
cu o pictură
anume, iată semnul cel mai curat de iubire şi veneraţie, pe care
beneficiarii de comori care suntem cu toţii, trebuie să-l înscriem în colecţia
noastră de artă fără frontiere. Parcul de la Giverny este întreţinut astăzi în
spiritul tablourilor lui Monet, păstrând neschimbate acele elemente vegetale –
irişii, sălciile, glicina, nuferii –, podurile de peste lacul cu nuferi,
ghicitele poteci, tunelurile cu bolţi de frunziş, încât vizitatorii care se vor
fi oprit mai întâi la Orangerie (peşti zburători prinşi într-un acvariu de ape
– miresme – floare – linişti) să poată merge prin tablourile parcului, de data aceasta neprinse în imaginare
rame în care cercul rămânea de neatins cu privirea.
Acasă la Claude Monet, în Givernyul acela
ca un adevărat paradis, vizitatorul din mileniul al treilea descoperă cu
fiecare pas întreaga emoţie pe care trebuie s-o fi încercat şi artistul retras
aici din anul 1883 spre a nu mai pleca deloc până în ceasul marii plecări
(1926). Grădinarul şef – James Priest – un englez împătimit de universul de
taină al grădinilor, este din anul 2009 păstrător al „visului viu“ pe care
pictorul ni l-a lăsat moştenire, iar noi trebuie să-l adăugăm viselor noastre
de puritate întru slava acestui soare şi-a acestui pământ „albastru ca o
portocală“.
Iar dacă veţi ajunge la Paris, nu ocoliţi l’Orangerie, nici Muzeul Marmottan Monet (donaţie din 1932 făcută de Paul Marmottan
Academiei de Arte Frumoase reprezentând colecţia de artă „Jules et Paul
Marmottan“ şi, respectiv, hotelul particular cu acelaşi nume devenit în 1934
Muzeul Marmottan), care, în 1957 avea să primească colecţia dr. Georges de Bellio (fost medic al pictorilor Manet,
Monet, Pissaro, Sisley, Renoir), donaţie făcută de moştenitoarea acestuia – Victorine Donop de Monchy; în 1966 –
donaţia lui Michel Monet – cel de-al
doilea fiu al pictorului – prin care el a legat statului francez proprietatea
de la Giverny şi colecţia sa de tablouri Claude Monet, Muzeului Marmottan,
acesta devenind deţinătorul celei mai importante colecţii de lucrări din întreaga
lume semnate de Monet; în 1987, acestora li se adaugă Colecţia Henri Duhem şi Mary
Sergeant. În 1996, în cadrul Muzeului Marmottan a fost creată Fundaţia Denis şi Annie Rouart, cu opere
semnate Berthe Morisot, Edouard Manet, Edgard Degas, Auguste Renoir, Henri
Rouart. „Zestrea“ de pictură impresionistă de aici a făcut ca la sfârşitul
anilor ’90 din secolul de curând încheiat, muzeul să se numească
Marmottan-Monet.
Toate bune şi frumoase dar, dacă nu ajungeţi
la Giverny să vedeţi „tablourile“ fremătând sub ochii voştri de strălimpezi
oglindiri de ape şi miresme de umbră şi răcoare, nu veţi fi păşit în paradisul
terestru în care Monet va domni de-a pururi.
