Tocmai din cauza faptului că scleroza multiplă activează trăiri emoționale intense, am vrut să aflu de la Delia Dumitru, psiholog clinician și psihoterapeut, cât de importantă este psihoterapia la pacienții diagnosticați cu SM. 

Cum lucrați ca psiholog cu persoanele cu scleroză multiplă? Ce metode sau metodologii folosiți? 

Mă simt recunoscătoare că am oportunitatea să lucrez cu persoane cu SM, atât în ședințe individuale cât și de grup. În activitatea mea îmbin mai multe tehnicii, la bază eu fiind psiholog clinician și psihoterapeut – [aplic] metoda psihodramă. De-a lungul ședințelor, este necesară o analiză a vieții, a felului cum era până la boală, cum era viața când a apărut primul simptom, diagnosticul, [mă axez] pe ce a adus boala, pe ce a luat boala, cum este [persoana] acum, cum visează să fie, etc. Astfel, sunt conștientizate evenimentele care au produs tensiune, care au fost trăite într-un mod stresant de către persoană, apoi acceptate și integrate. 

Ce este psihodrama? 

Psihodrama este o metodă de psihoterapie de grup ofertantă. Monodrama este varianta ei destinată ședințelor individuale. Psihoterapia de grup diferă de cea individuală, fiecare având avantaje și dezavantaje, doar că în cazul pacienților este ușor diferit. Dovezile existente arată că, în cazul pacienților, efectele muncii în grup sunt mai mari. Îi căutăm pe cei cu experiențe similare atunci când dorim să vorbim despre ceea ce ne apasă, pentru a ne simți înțeleși. Dacă au provocări similare înseamnă că mă „înțeleg mai bine”. Același lucru se întâmplă și în cazul pacienților, se simt înțeleși de cei cu aceeași boală, apoi intervin toate beneficiile pe care le are psihoterapia de grup. 

Ce fel de implicații are la nivel psihologic o boală precum scleroza multiplă asupra pacienților? 

Cele două lucruri sunt legate, psihicul de fizic, starea emoțională de cum se simte corpul; este o relație reversibilă, se influențează una pe alta. Îngrijorările, fricile și tensiunea din gânduri produc încordare în corp, ca și când el trăiește lucrul la care ne gândim și este gata de acțiune. De asemenea, dacă există dureri fizice, acestea pot provoca îngrijorări, frici, neputință, nedreptate, etc. 

Putem spune că este un cerc [vicios]. SM mai este numită și „boala cu o mie de fețe”, prin prisma simptomatologiei foarte diferite, fiind o boală neurodegenerativă. Pierderile fizice, limitările pe care aceasta le produce activează trăiri emoționale intense. Boala evoluează în pusee unde, spre exemplu, pacienții experimentează durere fizică, limitări în deplasare (chiar și mersul la baie poate deveni o provocare), dependență de cei din jur (familie, prieteni, colegi), neputință, furie, etc. 

Este firesc ca diagnosticul să nască frici 

Spuneți-ne cum se simt pacienții după un puseu. 

După un puseu, ei se pot simți neputincioși chiar dacă au depășit acel episod de boală, este o „neputință învățată” care poate aduce temeri de genul „va fi rău când va mai fi”. Pacienții pot chiar să fie temători în fața unor stimuli care nu pot fi evitați. Spre exemplu, dacă este vorba despre un pacient în primii ani de boală și dacă acesta traversează primul puseu vara. El poate rămâne cu frica că va veni iar vara și iar va avea un puseu plin de durere și deja se simte neputincios. În cazul pacienților nou diagnosticați, anxietatea are o incidență mai crescută. 

Este firesc ca diagnosticul să nască frici și nesiguranțe în ceea ce privește starea de sănătate, viitorul. De asemenea, s-a observat că depresia poate fi prezentă cu incidență mai mare de-a lungul puseelor de boală. Durerea, oboseala și neputința resimțite pot scădea motivația, speranța. Gândind că pacientul este neputincios și, fiind speriat și obosit, pacientul se va comporta astfel, va avea tendința să se izoleze, de a se retrage social, de a nu se mai implica în activități. 

Totuși, condiția fizică este importantă, e nevoie de antrenament. 

Știm cu toții că, atunci când vorbim de condiția fizică, este necesar să antrenăm corpul pentru a-i crește rezistența, masa musculară, abilitățile trebuie (și da, este un „trebuie”) exersate, pentru că altfel sunt doar puse undeva și uneori sunt găsite cu greu când este nevoie de ele. Nu am auzit până acum ca cineva să participle la un maraton, cursă sportivă, fără a se antrena. 

Îmi amintesc prima mea tură pe munte după mulți ani... Am crezut că nu voi reuși să ajung la mașină, că nu voi termina traseul. Sora mea m-a încurajat și a avut răbdare multă cu fricile mele, spunându-mi constant că mai este puțin și încă puțin, până când am ajuns. Familia, prietenii și colegii pot fi persoane de suport. Nu este nevoie decât [ca ei] să fie acolo, să înțeleagă starea și frica, să încurajeze, să conțină emoțiile. 

Relația dintre stres și scleroza multiplă a devenit o problemă atractivă în ultimii ani. Avem la dispoziție tot mai multe dovezi care susțin o asociere între evenimente stresante de viață și un risc crescut de peseu în cazul persoanelor cu SM. Stresul timpuriu al vieții poate provoca modificări neuroendocrine care rămân la vârstă adultă, crescând susceptibilitatea la anumite boli și crescând prevalența tulburărilor psihologice severe care predispun la o abordare inadecvată în situații stresante. Sunt necesare mai multe studii prospective pentru a înțelege mai bine efectul stresului timpuriu în SM. 

Poate dura ani până se obține diagnosticul de SM

Cât de important este ca persoanele cu scleroză multiplă să discute și să ceară ajutorul unui psihoterapeut? 

Pentru noi toți este important să ne simțim ascultați, înțeleși, acceptați – cu atât mai mult atunci când traversăm perioade grele. Scleroza multiplă este o boală cronică, iar persoanele cu boli cronice experimentează mai multe etape emoționale de la apariția primului simptom până la acceptarea bolii. Imaginați-vă că până ieri erați bine, aveați o carieră în ascensiune, aveați planuri de viitor, doreați să faceți copii, aveați un loc de muncă fain, un partener de viață, făceați sport sau urcați pe munte, aveați pasiuni, etc. Iar de astăzi totul pare că s-a schimbat. 

Scleroza multiplă (SM) este o boală cronică (neorodegenerativă) care implică sistemul nervos central (SNC). În aceasta boală, sistemul imunitar atacă mielina, care este stratul protector din jurul fibrelor nervoase. Deoarece SM ataca SNC, aceasta poate afecta foarte mult modul în care interacționam cu cei din jur. Toate etapele sunt încărcate de stres, de la apariția primului simptom. 

Uneori, poate dura și ani până se obține diagnosticul, ani în care pacientul face tot felul de investigații și se vehiculează multiple diagnostice posibile. Apoi și diagnosticul produce o trăire, uneori este un șoc descris ca „parcă m-a lovit trenul”. Cu siguranță toate bolile produc suferință și mereu gândim că ne vom însănătoși, că vom fi la fel ca până la boală, doar că în cazul bolilor cronice nu mai putem vorbi că vom fi cum eram până la apariția bolii. 

Aceasta poate naște nedreptatea, întrebarea „de ce eu?”. Dacă nu poate fi ca până la apariția bolii înseamnă că este ceva nou, care implică adaptarea la el, la viața cu boala dacă aceasta a decis să rămână. Dar până la adaptare mai este ceva, și anume plânsul sau jelitul celor pierdute, a ceea ce a fost pierdut prin prisma bolii. 

Despre ce pierderi poate fi vorba? 

Uneori vorbim de pierderi mari: idealuri, vise, pasiuni, parteneri de viață care nu fac față diagnosticului, locuri de muncă, capacitatea de muncă, limitările aduse de boală, etc. Emoțional, este similar cu traversarea unui doliu, cu multă durere și un amalgam de trăiri: furie, nedreptate, frică, respingere, neputință, dependență (de medicamente, de familie, de scaun rulant) etc. Adaptarea la viața cu boala uneori implică reinventarea. 

În ce sens? 

Boala putea aduce limitări fizice, astfel încât persoana să schimbe diametral opus viața sa. Boala, ca orice lucru care vine în viață noastră, are două părți: una pozitivă și una negativă. Pentru pacient este important să înțeleagă ce mesaj îi oferă corpul său prin boală, iar apoi să pună în aplicare, să asculte unde este nevoie să investească energia lui pentru a merge mai departe. Toate gândurile (îngrijorările, fricile) produc suferință corpului, țin persoana mereu în alertă, iar asta, pe termen lung, produce oboseală și scade resursele interioare. Speriat și „fără putere”, el se poate simți neputincios.

Deseori, anxietatea și depresia sunt prezente în cazul pacienților. Chiar și formele ușoare de depresie pot să scadă motivația de a urma medicația, iar aceasta duce la scăderea calității vieții. Ședințele de psihoterapie pot ușura cu mult acest parcurs. Atât ședințele individuale, cât și ședințele de grup. Pentru pacienți psihoterapia de grup, grupurile de suport sau de dezvoltare personală pot aduce un plus alături de medicația de fond. Există dovezi care susțin acest lucru și am văzut asta cu fiecare grup cu care am lucrat. 

Galerie imagini (6)

Spațiu și cadru pentru împărtășire

Vorbiți-ne despre beneficiile taberelor recreaționale organizate de asociațiile de pacienți pentru persoanele cu scleroză multiplă. Cât de utile sunt astfel de tabere pentru cei cu SM? 

Găsesc a fi foarte utile astfel de întâlniri. Conectarea cu persoane cu provocări similare aduce multiple beneficii: o informare mai mare despre ce înseamnă și cum se manifestă boala, multiple modele de a gestiona situațiile apărute, suport și încurajări, acceptare (într-un mediu cu oameni și provocări similare, este mai ușor să te simți acceptat așa cum ești, cu neputințele tale), apartenența la un grup este necesară nouă tuturor ca ființe sociale, etc. Dacă aceste întâlniri implică și activități, workshopuri unde se lucrează la temele comune, ele pot aduce beneficii multiple: eliberarea emoțională, descoperirea resurselor interne și externe, exersarea anumitor roluri, învățarea de noi modele și lista poate continua. 

Sunteți psihoterapeut cu formare în domeniul psihodramei. Spuneți-ne pe scurt ce înseamnă psihodramă. 

Eu sunt psiholog clinician și psihoterapeut – metoda psihodramă. Așa cum vă spuneam mai sus, psihodrama este o metodă de psihoterapie de grup. Are aplicare în multiple domenii: psihoterapia individuală și de familie, în educație, training, coaching, organizații, dezvoltare personală, domeniu clinic, etc. A fost prima formă de psihoterapie de grup aprobată. Jacob Levy Moreno este fondatorul psihodramei și aociodramei și a afirmat despre conceptul care a stat la baza acestei abordări: 

„este recunoașterea faptului că omul este un jucător de rol, că fiecare individ este caracterizat de o anumită gamă de roluri care îi domină comportamentul și că fiecare cultură este caracterizată de un anumit set de roluri pe care le impune cu un grad diferit de succes asupra membrilor săi”. 

Deși activitatea este de grup, focusul este pe particularitățile persoanelor și ale rolurilor acestora. Având componentele de acțiune și reflecție, vorbește ambelor părți ale creierului. Modul de lucru este direct pe „scenă”, în plan fizic, acolo, lucrul cu tot corpul, cu somatizarile, cu emoțiile și cu mintea, cognitiv, cu integrarea informației. Grupul oferă mai multe oglinzi în care membrii se pot vedea. Oglindirea activează predominant partea dreaptă a creierului (creierul analogic, partea intuitivă), extinzând procesele de gândire și permițând creativității și spontaneității să se manifeste. 

Pe măsură ce se devoltă noi roluri, impactul vechilor modele și al vechilor roluri este diminuat. Noua informație astfel obținută este apoi procesată de partea stângă a creierului (partea analitică și metodică sau creierul digital), creând noi învățări în timp ce cunoașterea intelectuală rămâne conținută și abstractă. 

Pe lângă „lucratul pe scenă”, psihodrama oferă și spațiu și cadru pentru împărtășire, metoda satisfice nevoile părții stângii a creierului și îi ajută pe cei care au nevoie de discuții, de a ventila. Îi ajuta pe participanți să experimenteze eliberarea emoțională și catharsis-ul prin dezvoltarea unei mai bune înțelegeri despre ei însăși, a circumstanțelor lor și rolurile celorlalți în acele circumstanțe, încurajându-i pe pacienți în continuare să-și exprime sentimentele.