Cu o sută de ani în urmă, guverne şi miniştri şi-au dat întregul lor concurs pentru siguranţa naţională, efort care includea şi politicile de sănătate publică. În această direcţie, s-a considerat necesară întemeierea de instituţii medicale de pionierat, unele fiind printre primele din lume sau în Europa Orientală: Institutul de Medicină Legală al lui Mina Minovici (1892), Institutul „Victor Babeş“ (1887), Societatea Salvarea (1906), Spitalul de Urgenţă (1936).
Institutul de Seruri şi Vaccinuri a apărut în anul 1921, datorită unui precedent instituţional care a funcţionat foarte bine: Laboratorul de medicină experimentală din cadrul Facultăţii de Medicină (înfiinţat în 1901). De acestea se leagă numele lui Ioan Cantacuzino, numit „Canta“ de apropiaţi, dar şi de admiratori.
Marea experienţă românească
Cantacuzino (născut în 1863, la Bucureşti, în timpul lui Cuza) a plecat la Paris încă din adolescenţă. Acolo a făcut Liceul „Louis le Grand“, apoi a finalizat studii de filosofie (1882–1886), de ştiinţe naturale (1886–1891) şi medicină (1887–1894). În anul 1895 devine doctor în medicină cu teza: „Cercetări asupra modului de distrugere a vibrionului holeric în organism“. Tânărul cercetător român a intrat imediat ca asistent la Institutul Pasteur, lucrând cu Ilia Mecinikov în domeniul mecanismelor imunitare ale organismului. Între 1895 şi 1901, îl găsim la Institutul Pasteur, ajungând unul din pasteurienii marelui institut francez.
În 1901 se întoarce în ţară şi îl aflăm profesor de medicină experimentală la Facultatea de Medicină din Bucureşti, fondator al Laboratorului de medicină experimentală. Aşadar, predare şi practică, după cum văzuse la Institutul Pasteur. În 1907, devine director general al serviciului sanitar din România, iar în campaniile din 1913 şi 1917–1918 a jucat un rol important în 
stingerea epidemiilor de febră tifoidă, holeră şi febră spaniolă. În 1913, în plin Război Balcanic, I. Cantacuzino şi elevii săi (C. Ionescu-Mihăieşti, Alexandru Slătineanu, Mihai Ciucă, Ion Bălteanu, Alexandru Ciucă, Dumitru Combiescu, Ion Gheorghiu şi Constantin Popescu-Azuga) au realizat o experienţă epidemiologică unică în lume: vaccinarea antiholerică în plin focar de boală. Reuşita, tradusă prin salvarea României de la o epidemie pustiitoare, a uimit lumea ştiinţifică, deoarece, principial, marii savanţi imunologi din acel moment (E. Behring, E. Roux, A. Bezredka ş.a.) s-au opus ideii, socotind căaplicarea vaccinului în plin focar epidemic va „sensibiliza“ organismele şi va produce contrariul scontat: o „explozie“ a epidemiei. „Marea experienţă românească“ (cum a numit-o ulterior pasteurianul Alexandre M. Bezredka) a fost o mare victorie a intuiţiei cantacuziniste. Aşadar, Ioan Cantacuzino a dezvoltat şi aplicat „metoda Cantacuzino“, folosită şi azi în ţările unde se mai semnalează cazuri de holeră. Cantacuzino şi eleva sa Olga Bonciu au descoperit în 1924 şi comunicat în 1926, la Academia de Ştiinţe din Paris, un fenomen necunoscut până în acel moment în lumea microorganismelor, care s-a dovedit ulterior a fi un caz tipic de transducţie genică şi conversie. Din păcate, genetica moleculară neexistând în acel timp (rolul acizilor nucleici era necunoscut), I. Cantacuzino şi Olga Bonciu nu au putut să interpreteze descoperirea pe care o făcuseră. Abia după 1955, americanii D.N. Zinder şi Joshua Lederberg au stabilit conceptele şi au adus probele experimentale necesare (Premiul Nobel 1958).
Institutul de seruri şi vaccinuri
Cu sprijinul Regelui Ferdinand I, care-i oferă un teren pe malul Dâmboviţei, Ioan Cantacuzino finalizează cel mai mare proiect instituţional al său: Institutul de Seruri şi Vaccinuri, devenit activ începând cu anul 1921. Cantacuzino a cercetat imunizarea activă împotriva dizenteriei, febrei tifoide, dar a fost preocupat şi de etiologia şi patologia scarlatinei. În 1926, munca sa a devenit atât de performantă, încât România a fost a doua ţară din lume după Franţa care a introdus, fără să importe, bacilul Calmette-Guérin pentru vaccinarea profilactică a nou-născuţilor împotriva tuberculozei.
Tot aici au fost produse serul antistreptococic şi apoi serul antidizenteric, primele două dintr-o lungă serie de produse 
biologice pe care la va produce Institutul Cantacuzino. De atunci, cercetarea medicală de elită, mai ales cea din microbiologie, a dus la crearea unor vaccinuri proprii, printre care celebrul Polidin, dar şi vaccinul antigripal sezonier. Ioan Cantacuzino este unul din savanţii care au pus şi bazele cercetării ştiinţifice, înfiinţând, în decursul activităţii sale, trei reviste de specialitate: Revista Ştiinţelor Medicale (1905), Analele de Biologie (1911) şi Arhivele româneşti de patologie experimentală şi de microbiologie.
A fost membru titular al Academiei Române din anul 1925, iar mai multe universităţi i-au acordat distincţia de doctor honoris causa: Lyon (1922), Bruxelles (1924), Montpellier (1930), Atena (1932) şi Bordeaux (1934).
Microbii contagioşi ai disoluţiei
Fondat în 1921, institutul profesorului a fost primul de acest fel din Europa de Est şi un concurent foarte serios pentru firmele străine care fabricau produse similare. Acest lucru nu a rămas neiertat şi, de atunci începând, s-au derulat multe campanii de împiedicare şi apoi de denigrare a muncii profesorului Cantacuzino. Dar, cât timp a trăit (până în anul 1934), acest lucru nu a fost posibil. (...)
În perioada comunismului, Institutul a fost reorganizat, conducerea unică fiind înlocuită cu o „conducere colectivă“. Începutul anilor ’70 a permis o anume modernizare a structurilor şi dotărilor tehnice. Imediat după revoluţie, Institutul a devenit regie autonomă. În 1992, se susţinea financiar din venituri proprii, dar primea finanţare şi din partea statului, sub formă de contracte de cercetare. În 1994, prin hotărâre de guvern, Regia Autonomă Institutul „Ioan Cantacuzino“ este reorganizată ca institut public în regim extrabugetar. (...)
Cantacuzino face parte dintre savanţii români care au trăit cu imperativul moral al rolului civilizator al ştiinţei, al medicinii ca domeniu privilegiat. În acel spirit care a caracterizat cultura elitelor româneşti de la sfârşitul secolului XIX şi prima jumătate a secolului XX şi în care preocuparea stringentă a fost de a depăşi în ritm accelerat decalajul ştiinţific şi cultural faţă de Occident şi de a face din societatea românească un bastion al civilizaţiei apusene la porţile Orientului.
