O parte importantă a activităţii medicului, indiferent de specialitate, este participarea la manifestări ştiinţifice interne şi internaţionale, fie în calitate de comunicator, fie ca participant care doreşte să se menţină la curent cu activităţile noi în profesie, acest lucru, cum se ştie, fiind şi stimulat prin obligaţia de a acumula credite EMC, în baza cărora se acordă avizele de liberă practică.

   Organizatorii şi, în special, comitetele ştiinţifice ale manifestărilor adresează comunicatorilor, în cadrul programelor de pregătire a manifestării respective, instrucţiuni, reguli de întocmire şi prezentare a unei comunicări, aşa cum se întâmplă şi în cazul articolelor propuse pentru publicare într-o revistă de specialitate, în acest din urmă caz rigoarea prezentării articolului fiind şi mai strictă.

   Într-un demers constructiv am adunat, într-o succintă sinteză, principii de bază la întocmirea şi pregătirea comunicărilor orale.

   • Fiecare comunicare este selectată spre a fi inclusă în programul ştiinţific pentru interesul informaţiilor aduse; aceasta depinde de calitatea metodologiei şi aportul concluziilor la progresul cunoştinţelor şi, de asemenea, la învăţămintele ce pot fi desprinse dintr-o experienţă sau alta.

   • Să se evite ieşirea din subiect – introducerile ample, generalităţile cunoscute, mulţumirile adresate organizatorilor.

   • Să se evite suprapunerile cu intervenţiile altor comunicatori şi, de asemenea, repetiţii ale unor fragmente, idei, afirmaţii pe parcursul prezentării cu excepţia includerii ideilor şi datelor principale în concluzii.

   • Comunicatorul să se limiteze la propriile date; pot fi eventual citate şi alte lucrări care pot servi înţelegerii şi argumentării datelor personale. Nu este potrivit ca referirile la alte lucrări, autori să fie dominante, estompând astfel pe cele ale autorului.

   • Nu se impune ca autorul unei comunicări să fie exhaustiv, comunicarea riscând să „înece“ datele şi constatările personale într-o paradă de cunoştinţe, menită să prezinte nu contribuţiile personale, ci erudiţia comunicatorului. Se constată frecvenţa mare a „comunicărilor monografice“ care înseamnă consum de timp şi nu servesc scopurilor unei întâlniri ştiinţifice.

   • Comunicarea este bine să fie originală, novatoare şi nu o prezentare didactică, un curs.

   • În multe comunicări (cu subiecte de cercetare clinică) se dezvoltă exagerat, pe spaţii largi, descrierea lotului, necesară, dar nu să lase impresia că aceasta este singura contribuţie a autorului.

   • Prezentarea trebuie să transmită un mesaj clar, uşor de memorat, demonstrabil, argumentat.

   • Respectarea timpului prevăzut este un act de politeţe şi de respect faţă de ceilalţi comunicatori şi faţă de participanţi, care au nevoie de timpul alocat pentru adresarea de întrebări, exprimarea de opinii, discuţii, în general incluse în toate programele; şi timpul acordat acestora din urmă se impune a fi limitat, pentru a oferi posibilităţi de a lua cuvântul pentru cât mai mulţi.

   • Răspunsurile la întrebări trebuie să fie  concise, la obiect, evitând să se reia pasaje din lucrare.

   • Dacă în comunicare avem şi ilustraţii, fotografii ale subiecţilor cercetaţi, identitatea acestora trebuie protejată printr-o bandă neagră acoperind ochii, fie, în cazul unui film – blurată faţa, în sfârşit, a nu se uita (regulă care de obicei se respectă) folosirea iniţialelor numelui.

   • Se va conforma totdeauna la apelurile prezidiului de a scurta expunerea, de a evita tautologiile şi redundanţele.

   Tot în cazul textului scris care se predă organizatorilor sau spre publicare unei reviste, se va acorda atenţie bibliografiei, de multe ori ignorată, cu omisiuni, greşeli de transcriere a numelor proprii.

   Atenţie, în destule cazuri, la o comunicare obişnuită, cu un subiect limitat, se adaugă o bibliografie atât de amplă, încât e puţin probabil ca în text să se fi făcut trimiteri la un număr atât de mare de referinţe; ca membru în cadrul unor comitete de redacţie am găsit uneori comunicări sau articole expuse pe trei-patru pagini, cu 30 şi chiar 50 de referinţe, a căror prezentare acoperea mai mult spaţiu decât comunicarea.    Am considerat utile aceste precizări, unele cunoscute şi aplicate, altele nu, precizări pe care le fac şi organizatorii de manifestări ştiinţifice, în general mai rezumativ prezentate comparativ cu cele de mai sus.