Personajele, locatarii a două apartamente alăturate, încep la un moment dat să cânte, pe o muzică aproximativă de rock lent, spunându-și păsurile, necazurile sau povestind întâmplări din viaţa lor. Între personaje regăsim un soţ duplicitar, o soţie care suferă, un muribund care învie – și, spre mirarea tuturor, începe să cânte –, precum și femei care, deși urăsc bărbaţii, visează la tandreţe, dragoste năvalnică și sinceră cu bărbaţi care nu mai există! În cele două apartamente se petrec lucruri și fapte nu prea normale, dar care, dacă privim mai atent în jur, există cam peste tot în societatea românească postdecembristă. Nu se fac aluzii la viaţa politică, doar atacuri – când mai subtile, când mai dure – la adresa bărbaţilor. 

Mă gândesc că niciun dramaturg român bărbat n-ar avea curajul de a se folosi de asemenea dialoguri, dacă nu jenante, în orice caz neobișnuite pe o scenă de teatru românească. Distribuţia, începând de la Marius Manole (care iarăși configurează un personaj interesant) și terminând cu Lia Bugnar, cuprinde, în varianta aceasta (au fost și alte distribuţii) nume tinere, mai puţin uzitate. Acestea încearcă să-și unduiască trupurile încă agile, răspunzând cu talent la indicaţiile regizoarei vizibil impresionată de spectacolele celebrei regizoare Cătălina Buzoianu.

„Peretele e o poveste mare cu două buzunare, în care încap două povești mici care se influenţează una pe alta, se completează una pe alta, ba chiar aş îndrăzni să spun că râd una de cealaltă”, declară autoarea într-un interviu. Și trebuie să fiu de acord cu ea, după vizionarea spectacolului cu acești excelenţi actori. Am revăzut-o cu plăcere pe colega mea Gabriela Popescu, de la Teatrul de Comedie, bucurându-mă că anii au trecut victorioși pe lângă ea. Am admirat decorul ingenios al Mădălinei Marinescu, mișcarea scenică semnată de Andreea Belu, costumele cam fanteziste ale lui Dorin Negrău și am vizionat, cu uimire, surprizele din spectacol și mai ales reacţia binevoitoare a publicului. Le urez succes pe mai departe.