Se ivea până mai ieri după o ploaie zdravănă arcul acela – spectru al luminii cerești, limpezindu-ne, înseninându-ne cu o sfântă promisiune de puritate care să-i fie și sufletului nostru miez și înveliș. Dar de când a devenit stindard în fâlfâire pentru o sumedenie de făpturi umane în căutare de identitate de toate genurile, curcubeul din noi pare să-și fi întinat portativul luminii.

Spectacolul de teatru „Fata din curcubeu” (scenariu și regia Lia Bugnar), pe care l-a oficiat (da, acesta e cuvântul!) Marcela Moțoc la Teatrul de Artă București, pe 8 februarie a.c., este o serenadă amară, cântată pe sub ferestrele închise ale unei lumi surde și oarbe la strigătul de deznădejde al unui suflet în derivă.

Formată la înalta școală de artă românească – IATC, unde i-a avut profesori pe inegalabila Olga Tudorache și pe neasemuitul Adrian Pintea – Marcela Moțoc, remarcată de celebrul regizor Liviu Ciulei, a jucat încă din studenție pe scena Teatrului Bulandra (1996), dar mirajul depărtărilor a ademenit-o și, din 2002 a provocat ea Parisul cu luminile lui cu tot. Apoi, din dor de plonger au fond du gouffre (care e lumea toată) pour trouver du nouveau, a călătorit (și jucat teatru) prin mai multe țări de pe planeta noastră albastră ca o portocală (Paul Eluard dixit).

Recitalul actoricesc „Fata din curcubeu” a avut premiera la Paris în 2013. Dar cum patria nu și-o poate lua nimeni pe tălpile pantofilor, a trebuit și artista noastră să asculte de irezistibila chemare a dorului-dor și, din 2014 s-a întors în România unde a înființat Asociația Cortina și slujește cu credință teatrul (de Artă).

Decor simplist

De când economia românească este în mare suferință, și teatrul s-a văzut obligat să-și simplifice drastic elementele de decor, așa că și spectacolul – recital al Marcelei Moțoc  beneficiază de trei pneuri uzate (adăpostul femeii sans abri), o lumină de reflector care, în final, capătă simbol de aură strivită într-o menghină terifiantă de noapte în care și morții îi place să-și ascută unealta…

Agrementat cu muzică aleasă preponderent din repertoriul marii Edith Piaf, cu trecere prin cel al unor nu mai puțin celebri Léo Ferré și Jacques Brel, spectacolul ține spectatorul într-un soi de beție cu ape de lună din care ar vrea (și nu) să se trezească. Actrița realizează performanța de a jongla cu grație între vulgaritate și inocență, între cânt și cuvânt, tălmăcind astfel o poveste care nu-i decât o viață de om care nu-și mai găsește în lume raison d’exister dintr-un preaplin de urât, într-o singurătate devastatoare în care singurele lumini sunt umbrele celor dragi, la care apelează dorind dureros de dulce să ajungă, dar și temându-se de marea trecere.

Curcubeul femeii din poveste nu-i decât o sală de cinema, locul de unde adună ea lumină de artă și cultură cât să poată chiar să și dea lecții celor mai puțin deschiși la minte în a înțelege subtilitățile artelor. Dar este și locul de muncă unde-și onorează iubirea cu tarif mai mult sau mai puțin fix când peste spectatori se lasă noapte fără să știe ei (sau făcându-se că nu știu) că undeva, pe un scaun din ultimul rând, o ființă omenească mai moare puțin cu fiecare cădere din curcubeul care i-a rămas sufletul. 

Piesa Liei Bugnar, „Fata din curcubeu”, este un cânt de leagăn pe care și-l cântă dezmoșteniții sorții când peste curcubeul lor de vise se lasă noapte.