Îmbiat de puritate, de căile luminii prin care duhul caută
să se întoarcă la Cel făr’ de-început, omul, fiinţă gânditoare, a vrut să-I dea
de veste Creatorului că se străduieşte chiar să-i semene nu doar la „chip şi-nfăţişare“,
ci şi prin acel ceva care nu se vede decât cu sufletul: iubirea de armonie.
Petru Damir, medicul-pictor membru al Uniunii Artiştilor
Plastici din România, din dorul de a fi mai lângă cer, a poposit pe Muntele
Athos. Nu între apă şi cer, fapt care l-ar fi obligat să adopte (ca într-o
solară crucificare) zborul sau (ca într-o negrăită cutezanţă) mersul pe apă, ciîntre cer şi pământ (păstrând prin aceasta ştiutul că este alcătuire de
lut şi, totodată, spirit). Ajuns acolo a făcut ce ştie (mai) bine să facă: pictură.
Creaţie adică, re-creaţie a unui loc în care sfinţenia este „la cote maxime“.
După ce ne obişnuise cu păsările fantastice care străfulgerau
„aerul“ din jurul portretelor care, odată ajunse pe pânză, prindeau viaţă,
refuzând înscrierea în „marea trecere“, artistul-pictor ne aduce prin actuala
expoziţie – „Athos“ al cărei vernisaj a avut loc recent, la Cercul Militar Naţional
– Salonul Artelor – o întreagă lume de credinţă, un întreg univers de sfinţenie:
muntele acela pe care Maria Fecioara şi l-a ales drept „Grădină“.
Lucrările surprind în culoare străvezimi de albastru şi
umbre de nori călătoriţi în zare, uimiţi de straniile „cuiburi“ de piatră pe
care omul le-a ancorat de colţuri de stâncă, deasupra hăului, spre a-i fi popas
şi cale întru desăvârşire.
Pelerin la muntele încreştinat, artistul creator Petru
Damir a mai surprins o minune: a înfloririlor de primăvară. Pomii săi sunt îngeri
uluiţi de albul de miresme cu care vor să dea de ştire Universului că frumuseţea
există chiar în noi, dar că se cuvine să-i dăm răgaz de înflorire.
Ce alta este „dansul sfinţilor“ – hora aceea de clinchete
învârtejite în fumul de smirnă al candelei? Dar chipul luminos al bătrânei înveşmântate
în ie albă, cu buchetul de flori în braţe (pentru care ofrandă?), ce alta este
„Cartea sfântă“ cu albul paginilor în „marea“ de albastru care nu-i decât o
chilie?
Singurele lucrări în care negrul este dominant –
portretele de monahi. Sentimentul pe care-l încerci în faţa lor nu-i deloc de
seninătate, ci dimpotrivă, de strângere de inimă. Să fie tot greul lumii
concentrat în acele făpturi care-au ales să devină rostitori de rugă întru salvarea
omului şi care, înţelegând că greul n-are sfârşit, vor fi luat chipul tristeţii?
Cum de la fiecare expoziţie obişnuiesc să plec măcar cu
un tablou pentru întregirea muzeului pe care-l port în suflet şi pe care doar
eu ştiu să-l desferec (pentru bucuria de a-l şti al tuturor), am avut grijă să întorc
discret tablourile cu oamenii în negru şi să-i fac semn corbului să nu-mi mai
repete acel teribil nevermore…
Cenaclul „Ion Ţuculescu“
continuă să-şi confirme înălţimea. Prin plasticianul Petru Damir, medic
pediatru, pictura medicilor capătă forţă, iar din icoane se desprind sfinţi
care seamănă cu noi (n-om fi chiar noi?).
Se apropie Marea Sărbătoare a Învierii.
Treceţi, dragi iubitori de lumină pe la Athos! Nu-i departe. Îl aflaţi la
Salonul Artelor de la CMN şi (lucru foarte important!) la Athosul acesta poate intra
oricine. Oficiază arta.
