„Nimeni
n-a ajuns la Steaua Polară, dar mulţi şi-au găsit drumul căutând către ea…“ (Proverb oriental)
Doctorul Christian Aurelian Ciubotărescu,
medic de familie în comuna Gârda de Sus, din Apuseni, este pasionat de
speologie. Nu mai ştie cum s-a întâmplat. Lecturi, drumeţii din tinereţe prin
zone carstice din ţară, prieteni cu aceleaşi preocupări ca şi el… Părinţii –
tatăl inginer, constructor de drumuri şi mama economist, formaţi într-o perioadă
când profesia era pe primul loc, i-au inoculat şi fiului un anume sentiment al
datoriei şi respect pentru muncă: întâi o profesie, care să-ţi asigure un venit
stabil şi pe urmă celelalte… S-a născut la 12 ianuarie 1967 şi a copilărit în
Bucureşti, a parcurs anii de şcoală având profesori buni şi colegi interesaţi de
învăţătură, a devenit apoi student la Medicină… I-a plăcut. Dar nici pasiunea
nu se stinsese în el şi, fără să conştientizeze cât de mult se legase de
speologie – o disciplină cu reprezentanţi iluştri, cunoscuţi şi recunoscuţi în
toată lumea, poate chiar mai mult decât medicii, – ca să vezi ce înseamnă să se
scrie, să se facă publicitate unor discipline – va căuta, imediat ce va găsi o
conjunctură favorabilă, o cale să îmbine plăcutul cu utilul.
– Când aţi devenit conştient de visul dv. de a
face şi speologie?
– Făcusem stagiatura în Bucureşti, la Spitalul
de Urgenţă Floreasca, la Ortopedie şi aşteptam posturile scoase la concurs,
anunţate şi pe atunci în săptămânalul „Viaţa medicală“… Nu spusesem nimănui că
am de gând să merg la un dispensar din ţară, într-o zonă carstică şi să mă pot
dedica în timpul liber explorării peşterilor… Era la mintea oricui, nu puteai
practica speologia locuind în Bucureşti sau într-un oraş reşedinţă de judeţ.
Atunci am remarcat că maică-mea îmi ascundea ziarele! Ei ştiau, mai bine decât
mine, care sunt adevăratele mele priorităţi…
„Ai
grijă ce anume îţi doreşti, că s-ar putea să se întâmple!“
Răspunsul,
doar în aparenţă simplu, dezvăluie nu numai un conflict între generaţii, ci şi
desprinderea de o lume închistată în reguli, principii şi spaime ce deturnau de
multe ori traiectorii. Om de acţiune şi nicidecum unul care să despice firul în
patru sau în şapte, deja la maturitate, obişnuit să-şi asume responsabilităţi,
tânărul medic a găsit şi calea de a-şi împlini visul. Stagiul militar, efectuat
la Buzău, imediat după secundariat, i-a deschis drum şi către anunţurile
publicate în „Viaţa medicală“, care
se găsea la chioşcurile de ziare din
oraş. Nu a trecut mult şi, printre dispensarele rurale cu posturi scoase la
concurs, a fost şi cel din comuna Gârda de Sus.
„Ai
grijă ce anume îţi doreşti, că s-ar putea să se întâmple!“, glumeşte acum
doctorul, de 19 ani medicul moţilor din comuna pe raza căreia se află şi gheţarul
Scărişoara… O zonă carstică fascinantă, doar în mică parte cunoscută şi
pasiunea pentru speologie a unui tânăr născut în Bucureşti „au lucrat” în
interesul moţilor din cele 16 sate ale comunei de pe Valea Arieşului, aflată în
inima Apusenilor. Şi chiar dacă e neplăcut sau dureros, sunt necesare câteva
precizări. Din toată România, fenomenul depopulării satelor este cel mai
puternic reprezentat în Apuseni. Încă de prin 1998, aici erau deja zeci de sate
– ce figurau încă în statistici, doar cu numele – care mai aveau în realitate
unul, doi, trei, cinci sau cel mult 20 de locuitori… Şi fenomenul continuă. Am
ilustrat în reportaje ample multe din necazurile legate de asistenţa medicală
din Ţara Moţilor, indiferent de judeţul din care acele aşezări făceau parte:
Alba, Hunedoara, Arad, Bihor… Chiar şi pe Valea Arieşului, în comunele
apropiate de staţiunea turistică Arieşeni, în anii când doctorul Ciubotărescu a
mers să-şi ia în primire postul, nu erau
decât doi medici. Deşi Apusenii au
potenţial turistic care nu poate fi neglijat, până prin anul 2000, în afară de
Arieşeni, nu prea se găseau unităţi de cazare decente. Mulţi fii ai satelor au
urmat medicina şi au rămas în centre universitare ori, descurajaţi de legislaţie,
cu un viitor incert, hărţuiţi, uneori chiar hăituiţi, au plecat din ţară. Până şi
pasiunea pentru speologie a doctorului venit din Bucureşti şi eforturile lui de
a amenaja unele peşteri încât fauna să nu se piardă a generat suspiciuni, acuzaţii
în presa locală…
Repere geografice, administrative…
Comuna
Gârda de Sus este amplasată în extremitatea nord-vestică a judeţului Alba, pe
cursul superior al Arieşului Mare, la 32 km de oraşul Câmpeni, „capitala“, Ţării
Moţilor. Gospodării ale satelor şi cătunelor din comună sunt presărate în
pâlcuri prin văi şi plaiuri de munte, străjuite de vârfuri importante: Curcubăta
(1849 m) la vest, Muntele Mare (1825 m) la est şi Vlădeasa (1834 m) la nord. De
la vest la est este străbătută de râul Arieşul Mare, cu izvoarele sub Pasul
Vârtop. Oricât am căutat, n-am găsit niciun segment al râului ca să pot face o
fotografie fără „semne ale civilizaţiei“ – peturi şi alte deşeuri greu
degradabile, şi e valabil pentru toate cursurile de apă din Apuseni. Peisajele
prietenoase îţi încântă realmente sufletul.
Comuna
se găseşte oarecum în centrul unui cerc ce cuprinde la extremitatea sa oraşele
Cluj-Napoca – la 133 km, Oradea – la 130 km, Arad – la 190 km, Deva – la 135 km
şi Alba Iulia – la 110 km, atrăgând astfel, ca un magnet, turişti din toate
aceste zone. Şi nu numai turişti…
DN
75, care face legătura între Turda şi Ştei – fostul oraş Dr. Petru Groza –,
principala cale de acces, punte de legătură între Cluj-Napoca şi Oradea, oferă
o deschidere atât spre partea de vest, cât şi spre centrul ţării. Din Alba
Iulia se ajunge pe DN 74, prin Zlatna – Abrud, din Deva pe DN 76 (prin Brad),
de unde drumul continuă către Abrud, Câmpeni, de la Arad, poate cea mai frumoasă
cale de intrare în Apuseni, pe DN 79 A – Ineu, Almaş, Gurahonţ, Vârfurile…
Calea ferată între Arad şi Brad a rămas o amintire, gara din Brad, altădată o
bijuterie de arhitectură, este în paragină, la fel şi calea ferată destinată
mocăniţei de pe Valea Arieşului (ce pătrundea până în Abrud), desfiinţată prin
manevre de culise ale „arhitecţilor“ dezastrului de la Roşia Montană (neavând
un mijloc mai puţin costisitor de a transporta minereul, exploatarea putea fi
concesionată pe o sumă mai mică şi… comisioane mai mari!). Nu este întâmplătoare
prezentarea căilor de acces şi a distanţelor către oraşe importante; avem
astfel o primă imagine şi asupra posibilităţilor de acces ale pacienţilor – în
situaţii de urgenţă – către clinici universitare şi spitale judeţene…
În 1932, populaţia
satului Gârda de Sus şi a celorlalte sate componente a obţinut despărţirea de
comunele Scărişoara şi Neagra (acum Poiana Vadului), devenind comună cu
conducere proprie. Denumirea, după cum spun bătrânii, vine de la unele cascade
naturale, denumite local „gârde“, formate din trunchiuri de copaci doborâţi de
vânt şi din bolovani adunaţi după ei. Gospodăriile sunt răsfirate în pâlcuri de
trei până la zece, formând cătunele, şi zece-cincisprezece, la care se adaugă cătunele
vecine, formând sate. Comuna are o suprafaţă de 8.211 ha şi o populaţie de
1.865 de locuitori, care trăiesc în 626 de gospodării, grupate în 17 sate:
Izvoarele – 25 (gospodării), Gârda de Sus – 130, Dobreşti – 20, Gârda Seacă –
37, Plişti – 10, Gheţar – 37, Ocoale – 92, Dealu Ordâncuşii – 8, Dealu Frumos –
31, Hăneşti – 32, Munună – 28, Huzăreşti – 37, Plai – 43, Suceşti – 18, Biharia
– 34, Scoarţa – 6, Snide – 38.
„Am
avut dorinţă, am venit şi… am şi rămas“
Mă întorceam dinspre
Beiuş şi Ştei către Cluj-Napoca şi drumul, după ce depăşeam culmea munţilor
Bihor, cobora prin Arieşeni, pe valea Arieşului, „cea mai frumoasă grădină
japoneză din lume“, cum o numise odată un regizor al postului Discovery. Cu
medicul de familie din Gârda de Sus vorbisem la telefon cu o seară înainte.
Stabilisem, de comun acord, să-l însoţesc prin cătunele de munte. Îşi
programase pentru acea zi să vadă pacienţi din satele Munună, Hăneşti şi Dealu
Frumos şi, fiind în apropiere, urma să facem un popas şi la gheţarul de la Scărişoara,
unul din punctele de atracţie ale Apusenilor. Traseul fiind stabilit, nu mi-am
făcut alte planuri pentru acea documentare. Ştiam deja din experienţă că
asemenea incursiune te ajută să cunoşti şi zona, şi oamenii, şi particularităţile
asistenţei medicale.
Cu toate că îmi
asigurasem un timp de rezervă şi plecasem mai repede, am ajuns cu întârziere.
Iarna mai ales, drumul este imprevizibil. Am lăsat maşina în faţa dispensarului
şi m-am urcat în maşina doctorului, echipată pentru drumuri de munte. Dr.
Christian Aurelian Ciubotărescu era în vervă, poate şi pentru că avea cui să
prezinte o aşezare de care, vizibil, se legase. Mi-a vorbit despre istoricul
comunei, formată din sate vechi, regrupate într-o comună nouă, abia la
începutul secolului XX, despre denumiri ale satelor, despre cum învăţau copii
din Gheţar la lampa cu gaz când a venit el în zonă, despre cum sunt grupate mai
multe gospodării în pâlcuri, cum se numesc vârfurile de munte de pe o parte şi
alta a văii Arieşului, despre distanţele de la dispensar până în sate – uneori şi
18 km. Rareori întrebam ceva… Până când medicul îşi va vedea pacienţii şi până
vom vizita gheţarul şi-apoi pe drumul de întoarcere era timp suficient. Orice
întrebare ruptă de context poate polariza interlocutorul pe o direcţie care
nu-l defineşte. Important este să poţi selecta detalii care au semnificaţii şi
care bat cu dorinţele medicului, cu visele lui… Remarcasem deja interesul
pentru farmecul graiului din zonă şi, mai mult din gesturi şi priviri, îl
încurajam să povestească… Sunt mii de drumuri făcute către cătunele de pe
munte, discuţii de fel şi chip cu pacienţii… „Viaţa bate de multe ori filmul…“,
îmi spune dintr-o dată doctorul, de parcă mi-ar fi citit gândurile. O să opresc
aici să vă arăt satele, e un loc de refugiu.
Urcasem deja o pantă
abruptă, pe partea nordică a Văii Arieşului.
– Gheţar se numeşte
satul spre care mergem acum; satul Ocoale – cam 18 km măsuraţi din centrul
comunei, unde e şic abientul, e mai sus decât Gheţar… nu ştiu dacă e deschis
drumul…
– Aţi avut curaj să veniţi aici…
– Am avut dorinţă, am venit şi… am şi rămas. Dacă nu era
pasiunea pentru speologie nu veneam. Şi n-aş fi ştiut niciodată câte frumuseţi
ascunde un astfel de loc…
Din locul unde ne
oprisem, Capul Dealului, vedeam în faţa noastră Valea Arieşului şi, la sud de
ea, culmile munţilor Bihor, cu vârful Biharia (Bihor), 1849 m, cel mai înalt
din Apuseni…
– Vedeţi, continuă
doctorul, aici la noi sunt grupuri de case/gospodării – pâlcuri – şi pâlcuri de
pâlcuri – cătunele, care se numesc şi crânguri şi satele… răsfirate pe o
suprafaţă foarte mare. Valea Iarba rea, Plaiul, Suceşti – pe partea ailaltă,
spre sud, sate care aparţin şi ele de comuna Gârda… tot ce vedeţi… O să vedeţi
astăzi de aproape o parte de comună, cea aflată la nord de Arieş, dar ea se
întinde şi către sud…
Doi vulturi survolau
zona…
– Comuna şi în partea
aceea ţine… Drumul trebuie asfaltat şi aceasta e un fel de uliţă… E o
caracteriscă a gospodăriilor din Apuseni, pâlcuri de case, răsfirate, acoperind
suprafeţe foarte mari… Cei din zonă trăiesc din exploatare forestieră – să zic
– şi din animalele pe care le cresc pe lângă casă: o vacă – să aibă lapte, doi,
trei porci – tăiaţi apoi de Crăciun, de Paşti ca să aibă carne şi untura
(slana) pentru gătit… În timpul verii, ca să poată creşte iarba de pe lângă casă,
duc animalele în păşunatul comunal care e şi mai sus de Casa de Piatră, în Călineasa,
circa 1.300 metri… Nu cred să putem ajunge acolo, e zăpadă mare…
– Cât timp ţin animalele în Călineasa?
– Din mai până în iulie… În perioada respectivă sunt şi ei
cu animalele sus, în munte. Cu căţel, cu purcel… toţi pleacă din gospodăria lor
de iarnă, primăvară şi se mută în cealaltă… În jur de 20 iulie, când e târgul
de la Găina, revin, începe coasa, din august şi până în septembrie, urcă iar la
munte… ca să poată creşte aici al doilea rând de iarbă, să aibă şi otavă…
„Trăiesc, altfel cine
să întoarcă ceasul?!“
– Ce necaz aveţi? o întreb eu pe Rafila Paşca,
în timp ce doctorul se pregăteşte să-i măsoare glicemia.
– Di tăti…
Şi cu stomacul, şi cu inima, şi cu fierea… În 1929 născută, iacă sunt 83 de
ani…
– Când v-am întâlnit, aduceaţi lemne. De
unde?…
–
Undeva, nu departe, e un grajd şi se pot păstra uscate… E greu de trăit aici…
– Sunteţi singură?
– Sunt, iacă, 36 de ani de când îs văduvă… Am
doi copii, sunt la Baia Mare…
– Nu-i
foarte mare glicemia… îi spune doctorul. Să nu mâncaţi prea multă pâine,
cartofi, paste…
– Nu
pot să mânc şi compot?… C-aş tot mânca…
– Da,
dar să nu puneţi zahăr…
– D-apăi,
eu nu pun zahăr. Da’ peşte pot mânca?…
– Peşte
da, carne de pui, da’, să aveţi grijă, să nu mâncaţi carne de porc şi carne de
vită…
– Cu
morcovi?…
– Da,
puteţi pune morcovi… Să vă iau şi tensiunea…
Femeia
îşi ridică bluza, lăsând la vedere mâna dezgolită şi în timp ce i se măsoară
tensiunea întreabă dacă poate să bea ceai de plante…
Medicul
încuviinţează.
– Din ce faceţi ceai? o întreb.
– Din
plantele mele… afin, zmeur, sunătoare, coada şoricelului, coajă de mesteacăn…
Mi se face rău câteodată şi iau o gură, două de ceai şi îmi trece…
– Şi de unde aveţi plantele acestea?
– Le adun eu… merg pe munte, le găsesc, le pun
la uscat…
– Şi când anume culegeţi frunzele de afin?
– Cu o lună, două înainte de luna august –
înainte să se coacă afinele – când au putere…
– Şi câte astfel de drumuri faceţi pe munte,
prin pădure?…
– Zi de zi merg, când după zmeură, când după
afine, după plante… Nu stau, domnule… Acum, aţi văzut, îmi aduceam lemne… Mă
mai iau şi eu cu treburile… Altfel… mi se urăşte aici, singură…
– O să
vă trimit sau o să vă aduc şi nişte boabe pentru colesterolul crescut… adaugă
doctorul…
– Şi
nişte vitamine, domnule doctor… mi-aţi mai dat şi m-au ajutat…
– Vă
aduc şi vitamine…
La ce e bună sticla pisată?!
– La un moment dat,
am examinat o persoană, o doamnă mai în vârstă şi îi spusesem: „Ar trebui să
luaţi ceva medicamente, să vă fac o reţetă, să vedem cum facem…“ şi dânsa mi-a
răspuns: „Nu vă faceţi probleme domn doctor că urlu eu mâine până-n Gârda…“
„Ce-o fi şi chestia asta cu urlatul?! Urlă oamenii din deal în deal, din munte
în munte? O fi o formă locală de comunicare?…“ Şi-abia pe urmă am înţeles că „a
urla“ – în termeni locali – înseamnă „a coborî muntele“… „A urca muntele“ aici
se spune „a guri“… „Mă guresc mâine până la gheţar“ asta înseamnă „urc până la
gheţar…“.
Într-o astfel de
incursiune, „dialogul“ reporterului cu medicul are altfel de determinări, se
integrează mai lesne în „peisaj“.
– Am remarcat că aţi
fotografiat detalii de interior… soba, ferestrele şi felul în care erau
chituite, cele aflate pe masă… Puţini înţeleg asta… Tot ce se află în preajmă,
farfurii, străchini, curate sau nu, resturile de mâncare, pâine sau mămăligă,
mirosurile din interior, plantele uscate folosite pentru ceaiuri, locul în care-şi
păstrează mălaiul, carnea, ceapa, cartofii… toate povestesc în felul lor, tăcut,
despre un mod de viaţă… Una este să-l vezi pe om la dispensar şi să-i faci
eventual câteva analize şi cu totul alta este să-l vezi acasă la el… Aproape nu
mai e nevoie să pui întrebări…Cu timpul, am învăţat şi eu limba aceasta a
locuinţei, a satului, am prins să desluşesc ce înseamnă una sau alta… Nu merg
până acolo să spun că ajunge să văd cum locuiesc şi deja ştiu ce boli ar putea
să aibă, dar foarte multe informaţii sunt realmente utile pentru a înţelege şi
cum a apărut şi s-a cronicizat o boală şi cum poate fi ea controlată şi chiar
cum să-i spun acelui om despre un anume regim de urmat, în aşa fel încât să mă
audă şi să-l accepte… E mare lucru să-i vorbeşti pe limba lui, să vii cu
„recomandări“ potrivite modului în care el trăieşte, lucrează…. El are nişte
priorităţi, de multe ori ţine mai mult la cal sau la vacă decât ţine la sănătate…
Mi s-a întâmplat, deşi nu sunt medic veterinar, să mă ducă în grajd, să-i văd
vaca… „Oare, ce-o doare, domn doctor?!“ Dar nu m-a întrebat de el… deşi avea
necazuri mai mari… Patologia lor nu e doar a lor; sunt boli ale satului, ale
condiţiilor de locuit, ale modului în care se hrănesc… Vedeţi, pe la congrese,
conferinţe, prin reviste medicale în cercetări pe loturi mari de populaţie se
acordă tot mai multă importanţă stilului de viaţă… cunoaşteţi cu siguranţă
asemenea studii…
– Din păcate, mulţi din cei care scriu astfel
de lucrări, le scriu din cabinetul lor de la oraş şi nu pot surprinde nici
cinci la sută din tot ce poţi să vezi într-un sat, oriunde ar fi, în Apuseni,
Vaslui, Suceava …
– Ce se întâmplă?!… Pe vreme rea, iarna sau toamna, când
era mai greu ca bolnavii să fie deplasaţi, merg eu mai des prin cătune şi, la
cineva acasă, se strâng pentru consultaţii şi ceilalţi… Ei bine, la o casă din
asta, a venit şi un bărbat să-i iau tensiunea. Avea ceva la ochi; camerele, mai
ales în casele vechi, sunt cu geamuri micuţe, să nu piardă căldură şi lumina e
mai slabă în interior… „Hai afară, îi zic, să văd ce-ai păţit la ochi…“ Omul
avea o conjunctivită puternică… „Domn doctor, lasă ochii, lasă-i… Nu-i bai!“
„Dar ce-ai păţit?“ am insistat. „A avut calul albeaţă la ochi…“ „Şi ai luat-o şi
dumneata?!…“ „Aaa, nu… Mi-a spus un vecin să iau sticlă pisată şi să suflu pe o
ţeavă că-i trece albeaţa!…“ „Şi ce-ai făcut?“ „Am pisat o sticlă de lampă, lampă
de-a noastră, cu gaz… şi pân să suflu eu… a suflat calul… şi mi-a venit sticla
acea pisată în ochi…“ Din fericire avea doar o conjunctivită iritativă, nu erau
înfipte cioburi în ochi… Eu îmi muşcam buzele ca nu cumva să râd… „Cum îi
calul, e mai bine?!…“ „Păi, calul îi bine… am fost la doctorul veterinar şi
mi-a dat picuri…“ Pentru cal, se dusese… Pentru el… nu. Trecuse mai bine de o
lună, venise la control pentru altceva…
„Fiecare
vis are un preţ“
Urcăm către avenul în
care se află gheţarul Scărişoara… Maşina a rămas să ne aştepte în preajma unui
pâlc de case la o altitudine de peste 1.144 metri. Doctorul era în lumea lui.
Continua să-mi povestească despre oameni şi locuri: alimentele uzuale, condiţii
de viaţă, cum sunt făcute acoperişurile caselor vechi moţeşti, rostul
ferestrelor mici în economisirea căldurii în perioadele reci ale anului. Răzleţ,
mai întâlnim localnici. Unul îi spune despre un vecin cu probleme de sănătate,
ori îl întreabă de nu ştiu ce medicamente, altul îi cere o consultaţie.
Realizez fără să-mi
mai spună ceva că întotdeauna o incursiune prin sate continuă şi dincolo de cătunele
sau pâlcurile de case unde şi-a văzut pacienţii. Îngrijirile acordate, consultaţiile
sunt doar un „punct obligat de trecere“ pe traseu. Cu sentimentul datoriei
împlinite, merge mai departe către culmi sau către zone necercetate încă ale
unor peşteri. Dintr-o dată mi-am amintit de Bolek Maierik, un artist polonez,
trăitor în România – poet şi sculptor recunoscut, readus la o viaţă normală
prin eforturile unui alt medic cu dragoste de oameni. La baza unui basorelief,
sculptat în salina Cacica, Bolek a scris, în peretele de sare: „Fiecare vis are
un preţ!“. Se potriveşte şi medicului de familie Christian Aurelian Ciubotărescu.
Îl întreb cum îşi
organizează activitatea, când are timp să reţină atâtea detalii. „Moţii, cei în
putere, mai vin cu treburi în centrul comunei şi, dacă tot au bătut atâta drum,
trec şi pe la cabinet ca să solicite medicamente pentru o rudă ori pentru un
vecin care nu se pot deplasa. E un fel de dialog la distanţă, util şi pentru
cel care întreabă şi pentru bolnavi. Învaţă şi ei, învăţ şi eu. De altfel,
aproape zilnic, urc pe munte… văd pacienţi, realizez ce au reţinut şi ce nu din
recomandările făcute…“
Adevărata
problemă – accesul la servicii medicale
Impresiile
se vor sedimenta la vremea lor, deocamdată nu am timp pentru ele. Coborâm către
valea Arieşului. Din loc în loc întâlnim oameni ai muntelui. Unii coboară, alţii
urcă. Fiecare întâlnire înseamnă şi o nouă oprire. Unul îi povesteşte despre o
rudă cu probleme de sănătate, altul întreabă când să vină pentru o trimitere,
alţii, grijulii, vor doar să li se măsoare tensiunea, glicemia. Nimic nu-l
suprinde. Le ştie pe dinafară numele, bolile, ştie ce le-a recomandat la ultima
vizită, cu o zi, două sau cu o săptămână în urmă… Nici nu ştiu cum de izbuteşte
să se ţină la curent cu toate. Distanţele până la acele pâlcuri de case, multe
departe de cabinetul medical (centrul comunei) sunt mărişoare, în multe locuri
nu se poate ajunge decât pe jos sau călare. Altă oprire, încă una şi încă. Mai
sunt câţiva kilometri până la dispensar… „Dificultatea zonei nu stă în numărul
de cazuri sau în gravitatea lor ci în accesibilitatea la serviciile medicale…
Una este să fii într-un oraş şi să faci teren şi să vizitezi bolnavii la
domiciliu, alta e să fii în sate risipite pe munte… şi să mergi până la un sat
cum e cazul în comuna Gârda 18 km… Ca să poţi rezolva o astfel de situaţie e
nevoie să cunosc zona, localnicii, istoricul bolilor, condiţiile de viaţă, să
câştigi încrederea lor şi să-i înţelegi – sunt probleme de limbaj, de
comunicare, sunt cutume legate de sănătate şi să nu fii luat prin surprindere de
majoritatea cazurilor… Mai sunt şi cazuri care te surprind… Cele mai multe însă
le pot anticipa sau găsesc soluţii de a afla ce se întâmplă, de a comunica de
multe ori prin mesageri, aşa încât, dacă merg până la Ocoale ştiu deja ce
medicamente să iau cu mine, ce probleme noi au apărut…”
