Deși pare un lucru pe care îl putem trece ușor cu vederea, problematica consimţământului medical, așa cum am discutat și în alte ediţii ale revistei „Viaţa Medicală”, ridică nu doar probleme de ordin medical, ci și din punct de vedere juridic. În principiu, putem defini consimţământul ca fiind acea exteriorizare de voinţă prin care pacientul acceptă o intervenţie medicală.

În cazul minorilor, lucrurile sunt puţin mai complicate. Dacă analizăm „Codul de deontologie medicală”, art. 12 stipulează asupra următoarei chestiuni: „Atunci când, conform legii, un minor nu are capacitatea de a consimţi la o intervenţie, aceasta nu se poate efectua fără acordul reprezentantului său, autorizarea unei autorităţi sau a unei alte persoane ori instanţe desemnate prin lege.

Medicul, în funcţie de vârsta și gradul de maturitate a minorului și numai strict în interesul acestuia, poate lua în considerare și părerea minorului”. Și acum apare o întrebare firească: dacă un copil are nevoie de o intervenţie medicală, părintele îi va cere opinia?

Interesul superior al minorului

        Din punct de vedere juridic, este obligatoriu ca o intervenţie medicală să fie efectuată doar cu acordul reprezentantului său (părinte, bunică etc.), cu autorizarea unei autorităţi (cazul cel mai simplu de înţeles este acela al copilului aflat într-un centru de plasament) sau a unei alte persoane ori instanţe desemnate de lege. Dacă lucrurile par deja complicate, ele pot fi și mai rău de atât atunci când un minor are nevoie urgentă de asistenţă medicală, întrucât viaţa acestuia este în pericol.

        În această ultimă situaţie, trebuie să avem în vedere faptul că, dacă părinţii sau persoanele îndreptăţite nu pot fi contactate, iar minorul este apt să înţeleagă situaţia în care se află, asistenţa medicală va putea fi acordată fără un consimţământ exteriorizat din partea părinţilor.

        În plus, mai există un caz, conform Legii nr. 95/2006, în care consultul medical poate fi efectuat fără a fi nevoie de un consimţământ informat din partea persoanelor menţionate mai sus: atunci când intervenţia medicală are ca obiect organele reproductive. Deși pare contrar dispoziţiilor legale, întrucât capacitatea deplină de exerciţiu a unei persoane se dobândește la vârsta de 18 ani, legiuitorul a înţeles necesitatea unor astfel de dispoziţii legale, deoarece trebuie acordată o atenţie deosebită interesului superior al minorului.

        Dispoziţiile prezentate au o plajă de aplicare și mai mare. Potrivit „Codului de deontologie medicală”, „atunci când, conform legii, un major nu are, din cauza unui handicap mintal, a unei boli sau dintr-un motiv similar, capacitatea de a consimţi la o intervenţie, aceasta nu se poate efectua fără acordul reprezentantului său ori fără autorizarea unei autorităţi sau a unei persoane ori instanţe desemnate prin lege”.