Social-media abundă de considerații și soluții mai mult sau mai puțin temperamentale, mai mult sau mai puțin docte, despre acest eșec răsunător. Evident, rezultatul imediat este revolta față de presupuși responsabili și reiterarea ca un laitmotiv a conceptului „umefistan”, creat de un ministru de tristă amintire și fără operă. Nu aș fi irosit cerneală și hârtie să adaug la această abundență de comentarii dacă nu m-ar fi izbit un numitor comun în mai toate „luările de cuvânt”: surpriza. Adicătelea, nimeni nu se aștepta la așa ceva, ca la examenul scris să pice jumătate dintre candidați. Voi încerca să explic de ce eu, și probabil și alții ca mine, nu am fost surprinși deloc.

Ecuația care explică rezultatul e simplă, dacă luăm în considerare două necunoscute: examenul în sine (organizarea lui) și candidații (nivelul lor). Voi încerca să argumentez în cele ce urmează că responsabilitatea e împărțită.

Scris versus practic

Rădăcinile sunt foarte adânci: de foarte mult timp, sub spectrul corupției generalizate, mijlocul a fost transformat în scop; adică „obiectivitatea” a devenit un soi de dogmă, punând în completă umbră scopul propriu-zis al examenului, care este, nu-i așa, acela de a demonstra aptitudinile medicale ale viitorului specialist. Așa a dispărut încet-încet examenul oral („profesorii sunt corupți”, deci să tăiem pădurea dacă are uscături), înlocuit fiind cu examenul scris sub diverse forme, de la examenul-grilă la diverse alte tipuri de examene „de sinteză”. Dar se uită că nu avem un organism consacrat național, sau măcar la nivelul universităților, dedicat metodologiei construcției examenelor grilă, așa cum se întâmplă în alte țări cu tradiție academică; că o mare parte dintre cei care fac aceste examene nu au habar de știința acestui tip de examene (vezi de exemplu „Principles of Medical Education” a lui T. Singh sau îndreptarele-ghid publicate de multe universități celebre) și nu rareori ele sunt făcute „pe genunchi”, în zilele care preced examenul. 

Și mai important decât aceasta, se uită că un medic nu poate fi judecat pentru abilitățile lui practice clinic exclusiv prin examene scrise, care nu pot să analizeze corespunzător judecata și gestica unui clinician în fața cazului. Mai ales că este vorba de un examen de aptitudini, și nu de un concurs, candidatul concurând pe locul lui. Am serioase îndoieli privind reușita unei protezări de șold de un specialist care este atestat 90% prin examene scrise... Unul dintre cei care comentau situatia actuală spunea că baremul e greșit deoarece „s-a axat pe memorare, și nu pe clinică”; cred că greșește crezând că vreun barem din lume ar putea investiga corespunzător abilitatea clinică. 

Șirul de eșecuri consecutive

Odată apărută ideea (falsă) că examenul scris este garanția obiectivității, s-a pus problema cum să fie el apreciat și s-a recurs la manualul autohton, din care candidatul să fie examinat. Rezultatul a fost un șir de eșecuri consecutive (nu mă refer la cei promovați, ci la erorile semnalate timp de ani de zile, legate de manualele alese în acest tip de apreciere), din care se pare ca nimeni nu a învățat nimic. 

Vreau să fiu clar înțeles: orice examen are nevoie de referințe, dar ele nu trebuie neapărat căutate într-un manual național dacă acesta nu corespunde. Și nu a corespuns niciodată, măcar pentru faptul că la evoluția rapidă a științei medicale acest manual devenea perimat foarte aproape de apariția lui, dar să îl mai și folosești și la ani distanță după editare? Acest lucru se aplică perfect și la manualul folosit la actualul examen (indiferent că autorul acestor rânduri are și el o contribuție la scrierea lui). Și, atunci, ce am putea să punem în loc? Evident, ceea ce toată lumea știe: ghidurile Societății Europene de Cardiologie, revizuite anual. 

De ce nu s-a putut, e greu de răspuns. Un argument care mi s-a dat acum zece ani a fost că nu sunt în română (inexact, deoarece multe sunt traduse în anul apariției). Mi se pare penibil un asemenea argument când limba engleză e criteriu de promovare la mai toate nivelurile, în toate universitățile. Mult mai probabil este că Ministerul Sănătății nu a dorit să schimbe „template-ul” ruginit cu care s-a obișnuit. 

Și acum apare altă rădăcină profundă și veche a problemei. Rezidențiatul este o formă de învățământ, dar, cu toate acestea, coordonarea o face Ministerul Sănătății, nu universitățile; acestea sunt doar consultate. Ar fi organizat mai bine universitățile examenul? Eu cred că da, dacă ar fi primit jurisdicția completă a rezidențiatului și s-ar fi putut organiza din timp.

Niciun cuvânt despre aptitudini

Cu o perseverență diabolică s-a continuat pe aceeași linie, schimbarea introdusă anul acesta a fost organizarea la nivel național, adică aceeasi friptură cu alt sos. Motivul, evident: sporirea „obiectivității”… niciun cuvânt despre aptitudini. 

Organizarea la nivel național punea o problemă care a scăpat. Este exact cea legată de barem. În examenul anterior, pe centre universitare, chiar perseverând în erorile menționate anterior, baremul putea fi relativ lax, pentru a permite o corectură bazată pe știința medicală, și nu pe memorarea unui manual, inclusiv a erorilor acestuia. Cu alte cuvinte, un profesor putea să ofere punctajul corespunzător unui candidat chiar dacă nu reproducea cuvântul magic al baremului provenit dintr-o carte uzată moral, dar dovedea ca stăpânește subiectul. Așa am procedat și eu, și colegii mei la examenele în care am fost solicitați. 

La un examen național, evident gradul de libertate scade semnificativ și, în dorința de omogenitate, baremul trebuie să fie cât se poate de amănunțit (evident, în detrimentul judecății clinice, care nu mai poate fi analizată). Problema omogenității se trage din faptul că România are 14 universități de medicină, oferind 34 de programe de studiu, iar aceste universități nu au tradiții și exigențe comparabile. (Dacă acest număr corespunde necesitaților naționale reale e o altă întrebare la care poate va raspunde cineva, cândva). 

Examenul european și logica kafkiană

Despre acest tip de examen se știa de mult, atât de către candidați, cât și de către corpul didactic. El nu reflectă, în opinia mea, aptitudinile unui viitor clinician, dar astea erau regulile jocului. În fața acestor premise erau posibile două poziții: accepți sau nu. Pentru membrii din comisii, a nu-l accepta însemna să te recuzi din comisie pe considerente de principii și etică profesionale personale. După știința mea, nimeni nu a făcut-o, așadar au acceptat regulile jocului.

Cu atât mi-a fost uluirea mai mare când am citit critici severe ale examenului și cereri de anulare făcute de respectați colegi foarte vehemenți, dar care au fost membri în comisiile de specialitate care au condus la acel procentaj de 50% picați. Personal, cred ca s-a intrat în absurd în acest fel. La cealaltă extremă, ce putea face un rezident care nu accepta aceste reguli considerate (pe drept cuvânt) inadecvate? Evident, mult mai puțin ca individ, dar considerabil mai mult ca masă de opinie (nu acum, după examen, ci mult înainte), cu condiția ca cineva să asculte aceste opinii. 

Alternativa era să recurgă la examenul european de specialist cardiolog, dar aici iar intervine logica kafkiană. Examenul de specialitate organizat la nivel european este un examen dificil, care verifică cardiologia fundamentală din surse de documentare la zi, la care se prezintă o mică parte dintre rezidenții bine pregătiți (54 în 2026) și cu o rată mare de promovabilitate (>80%), generată tocmai de filtrul sever de înscriere. 

Din păcate, acest examen nu este considerat și recunoscut ca un echivalent al examenului național, deși repetat s-a cerut acest lucru. Unii dintre candidații actualului examen național aveau această calificare. Inerent se pune întrebarea: poate un absolvent al examenului european să „pice” la examenul național? Raspunsul este da, pentru că la acesta din urmă concurează cu alte reguli, inferioare calitativ examenului european, ceea ce creează, pe drept cuvânt, un sentiment de frustrare pentru absolvenții europeni. 

Rezidentul „nișat”

Prin ecuația discutată la început se pune și problema dacă procentajul de eșec (50%) ar putea fi compatibil cu nivelul real de pregătire al rezidenților în 2026. Unii dintre cei care au luat poziție după acest examen, cadre didactice sau rezidenți, consideră că singurul vinovat este tipul de examen, nivelul mediu al rezidenților fiind în opinia lor bun sau foarte bun. 

Din pacate, cu riscul de a fi combătut, dar cu experiența de aproape jumătate de secol pe care o am, trebuie să-i contrazic. Nivelul de pregătire al rezidenților este în scădere, în paralel cu scăderea globală a învățământului românesc. Majoritatea rezidenților cu care am discutat acest subiect sunt de acord cu această constatare, sunt dezorientați și caută modalități de rezolvare. 

Cauzele scăderii sunt multiple și țin de ambele părți: atât pregătirea preuniversitară, stilul de învățare, deficiențele în materiile de bază, cât și dedicația și interesul lor, dar și golurile și inconsecvența din sistemul de pregătire cu care se confruntă în rezidențiat. Frustrarea lor legată de examenul de specialitate este agravată de ușurința cu care sunt notați cu notă maximă în timpul stagiilor de rezidențiat, în discordanță cu pregătirea reală, lipsindu-i de un esențial feedback pentru propria dezvoltare. 

Trebuie amintite și unele fenomene particulare care încep să apară, din nefericire, din ce în ce mai frecvent. Unul dintre acestea este „nișarea” de la începutul stagiului de rezidențiat. De exemplu, un rezident este atras de ecografie și se dovedește foarte bun la această tehnică. Îndrumătorul-mentor îl încurajează în această direcție, iar rezidentul se preocupă exclusiv de această subspecializare și nu mai trece prin toate stagiile de pregătire esențiale pentru a deveni un bun specialist, inclusiv stagii clinice sau servicii de gardă. Un asemenea rezident „nișat” poate ține conferințe de înalt nivel în domeniul lui, dar are toate riscurile asumate de nepromovabilitate a unui examen de specialist de cardiologie și , în fond, nu e un specialist în cardiologie.

O lecție severă pentru mulți

Nimic din ceea ce am descris mai sus nu este neștiut sau nerecunoscut (cu excepția acelora care nu au interesul să recunoască). Întrebarea care se pune acum este dacă acest examen, materializat într-un sever conflict social, poate și trebuie anulat. În opinia subsemnatului, acest lucru nu este posibil din cel puțin două motive: regulile jocului, cum spuneam erau cunoscute și nu pot fi contestate în timpul mersului, iar 50% dintre candidați, care au înțeles să se supună acestor reguli, absurde sau nu, au promovat și, deci, anularea este o nedreptate față de ei.

Evident, rezultatele acestui examen nu sunt capabile să afirme că cei 50% care au trecut sunt mai buni decât cei care nu au trecut sau invers. Recorectarea este, de asemenea, un compromis ilogic deoarece, după trecerea perioadei de contestații, ar însemna schimbarea regulilor. Orice altă măsură improvizată, cu caracter populist (inclusiv o reexaminare pentru cei care au eșuat) nu va repara, ci mai rău va strica. Ceea ce este, totuși, imediat necesar este să se analizeze cu mare atenție de ce în anumite centre promovabilitatea a fost semnificativ diferită de altele.

Și atunci ce ramane? O lecție severă, cu implicare psihologică pentru mulți și probabil și materială pentru unii. Nu este poate o tragedie (având în vedere că în primăvară va mai fi o sesiune de examen), dacă cineva „acolo sus” înțelege această lecție, dacă opinia colectivă se va face mai sonor auzită, trecând peste inerția mioritică a instituțiilor responsabile și dacă lucrurile vor fi radical schimbate în timp util și în interes național. 

Dacă însă lucrurile vor rămâne la fel, dacă totul se va rezuma la invective de tip „umefistan” și aruncări de vinovății între minister și universități, iar urmatorul examen se va da tot dintr-o carte care nu mai are nimic comun cu ghidurile actuale de cardiologie, înseamnă că nimeni nu a înțeles nimic și că merităm să fim cum și unde suntem. Iar eu voi regreta că am scris cu tristețe, dar cu speranță, rândurile de mai sus.

Profesor Emerit DrHC G.-Andrei DAN

Fellow emerit al societăților americane și europeana de Cardiologie