Aveam, eu și viitorul soţ, un prieten comun, și el tot profesor, amândoi umaniști și interesaţi de isprăvile lumii medicale. Ne întâlneam toţi trei la două-trei luni, mixam idei și speram să le vedem cândva transpuse într-un volum.
Ultima întrevedere, cu puţină vreme înainte de a-și întâmpina viitoarea soţie, a avut un caracter aparte: își golise, în mare parte, biblioteca și ne transmitea o anume anxietate. Prietenul comun observase și el aerul diferit al apartamentului, dar mai ales al revederii triumvirale. N-a îndrăznit să pună vreo întrebare, dar adulmecam o nedumerire. Am cutezat eu să limpezesc ceaţa lăsată între noi. Întrebarea mea nu l-a stânjenit câtuși de puţin pe viitorul bărbat din casă. „Unde sunt cărţile? Ăsta e misterul pe care doriţi să-l elucidaţi?”, cuvântă amicul, care își deschidea răspunsul edificator prin două întrebări.

Întoarcerea la origini

Cele două întrebări cu care și-a deschis oratoriul casnic au fost întâmpinate cu mișcări simetrice ale extremităţilor noastre cefalice. Eram precum doi căţeluși din pluș, așezaţi să dea continuu din cap înspre luneta unei Dacia 1300.
„Am dus la ţară majoritatea cărţilor din bibliotecă. Le-am pus în cutii și stau acum depozitate la Tataia, în magazia de lemne.” Poate că miile acelea de pagini, fiinţa lor, simţeau întoarcerea la origini. Să stea în preajma rudelor, buturugi sau găteje, frumos aranjate aproape de coteţ, și el bine rostuit, tot din rubedenii din depărtări de-ale cărţilor de oraș.
Dispăruseră Cummings și Brumaru, „Fizica dragostei” și „Povestea poveștilor”, Pascal Bruckner și Georges Bataille. Multe și multe altele. Până și colecţia „Istoria vieţii private”. A rămas însă „Fahrenheit 451”...
Soţul se gândise că prezenţa cărţilor i-ar afecta consoartei stabilitatea emoţională, și așa șubredă. Era neîncrezător și neliniștit și aspira să păstreze în viitoarea familie exclusivitate în privinţa multor aspecte. Să devină protagonistul absolut al cuplului. Și nu doar subjugând-o cu maturitatea sa. Îl priveam și avui o vedenie: pesemne că vrea ca mâinile ei să desprindă foile de ceapă, să i se umezească ochii de la iuţeala ei, nu să-și înmoaie buricele degetelor pe luciul buzelor, să arunce lasciv filele și să lăcrimeze la minunăţiile ce i-ar trece prin faţa ochilor.
Îmi imaginam midriaza soţiei la vederea goliciunii... bibliotecii. Izgonite de pe rafturi, din casă, obiectele din hârtie vor intra nu pe unde au ieșit, pe ușă, ci pe fereastră, în vise, fantasme sau nevroze. M-a surprins această decizie. Precum și latura sa, pe care n-am intuit-o. În dialogurile noastre avea necontenit o abordare neobsesivă, deschisă.

Ultima noapte de dragoste

Două vârste, două bioritmuri, două raportări la viaţă. Ceva asemănător aș spune și despre o istorie personală. Ne plimbam în murmur de greier și luminaţi romantic de lună. O bancă ne-a întâmpinat și, credeam atunci, aștepta să simtă emoţia huhurezilor înamoraţi. Ne priveam și, printre fâlfâirile sufletelor, simt un freamăt. Nu apuc să fiu pătruns de el că mă și simt dator să răspund unei întrebări: „Ai citit «Marii iniţiaţi ai Indiei și Părintele Paisie»”? Orele dinainte nu prefiguraseră în niciun fel întrebarea. Parcă s-au condensat ani, experienţe și lecturi într-un moment... care mi se păru etern. Voiam să-i împărtășesc o sumedenie de trăiri.
Fulgerător m-am aflat purtat în timp. Arșiţei nopţii i s-a adăugat ardoarea cu care am vorbit, erect asemenea amicului sudist. Observam că ochii îi scânteiază, dar nu de plăcerea pe care i-ar fi provocat-o patosul meu. Pe scurt, mi-am încheiat oraţia cu o spusă a lui Dalai Lama, care n-a încântat-o deloc: „Putem trăi fără ceai, dar nu fără apă; la fel, putem trăi fără religie, dar nu putem trăi fără spiritualitate”. Și a fost ultima noapte de dragoste.