„Aceeaşi
noapte, scenarii diferite“ a fost numele ales pentru aniversarea unui deceniu
de nopţi albe în care muzeele şi-au deschis larg porţile în întreaga ţară. În
ciuda lui, am descoperit de această dată, cel puţin în Bucureşti, o serie de
fire invizibile care au creat unitate evenimentului, chiar şi între muzee cu
preocupări complet diferite. În primul rând, au fost momentele menite să ne
readucă în memorie evenimentele deosebite din trecut, şi poate că cea mai
cunoscută comemorare a fost cea a unui secol de la începerea Primului Război
Mondial. O altă tendinţă regăsită la câteva dintre muzeele participante ar fi
cea definită de expresia „nou în vechi“, ilustrată de prezenţa unor experimente
culturale cu tentă avangardistă, găzduite în locuri venerabile, unde amprenta
altor vremuri este cât se poate de prezentă.
Acesta
a fost, de altfel, modul în care am început, fără să o ştiu, periplul din 2014:
vizitând expoziţia principală din cadrul „Romanian Design Week“ – Idei născute
în româneşte. Expoziţia a fost găzduită de Palatul Camerei de Comerţ Bucureşti,
o clădire de patrimoniu cu evidente nevoi de restaurare, care timp de zece zile
a adăpostit propunerile designerilor noştri pentru tema anului 2014, „Design în
spaţiul public“. Dincolo de satisfacţia de a vedea inclusă într-un circuit
public o bijuterie de arhitectură rezervată până acum doar unor privilegiaţi,
vizita a fost, neaşteptat, şi prilej de visare la ceea ce ar putea să fie,
peste câţiva ani, câteva zone verzi ale capitalei, în cazul în care ideile înfăţişate
de arhitecţi şi peisagişti vor ajunge să fie puse în practică.
Căutând
natura, am plecat apoi spre nordul oraşului, la deja tradiţionala întâlnire cu
„După-amiaza Muzeului Satului“. Activităţile erau în toi, pentru că Noaptea
muzeelor a coincis anul acesta cu zilele aniversare ale muzeului. Am mers pe
alei umbrite, alături de rapsozi şi de dansatori purtându-şi cu mândrie
costumele tradiţionale, către sala „Gh. Focşa“, pentru vernisajul expoziţiei de
fotografie de arhivă intitulată „Nişte ţărani din satul de altădată“. Imaginile
păstrate până acum doar pentru cercetătorii etnografi, purtând expresivele
chipuri pe care le-au imortalizat cu zeci de ani în urmă, au fost acum şterse
de praf, editate şi împărtăşite vizitatorilor, spre a servi de învăţătură şi
aducere-aminte.
Paşii
m-au purtat apoi în locul serios ameninţat în ultima vreme cu închiderea.
Muzeul Naţional al Literaturii Române găzduia, ca de fiecare dată în preajma
nopţii muzeelor, o serie de evenimente concomitente: Târgul naţional al cărţii
de poezie, Festivalul internaţional de poezie, precum şi Maratonul de poezie şi
jaz, a cărui ediţie cu numărul şase avea să ocupe o bună parte a nopţii.
Elegant, discret, nostalgic
Mai
departe, la Palatul Ştirbei, având aceeaşi înfăţişare decadentă din anul
precedent, semn că fondurile de restaurare întârzie să apară, Eclectico Studio
a organizat o retrospectivă de design grafic şi de produs a anilor 1950-1990,
reunit sub numele „Hotel Discret“, inedită pentru cei foarte tineri şi prilej
de nostalgie, poate, pentru cei a căror existenţă a început ori s-a desfăşurat
din plin în perioada comunistă. Am coborât apoi la Muzeul Militar Naţional
Regele „Ferdinand I“, asaltat la propriu de familii cu copii care zburdau
printre 
statuile de voievozi din curte, în lumina caldă a înserării, ori
priveau curioşi uniformele şi armele diferitelor ţări implicate în Primul Război
Mondial, prezentate în expoziţia din interior.
Revenind
în centru, am poposit în Piaţa Victoriei, de fiecare dată unul dintre cele mai
agitate locuri ale nopţii. În faţa Muzeului Antipa se formase deja obişnuita
coadă, aşa că am ales iniţial colecţia permanentă de la Muzeul Ţăranului Român,
unde am căutat să descopăr dacă şi în condiţiile de vizitare mai aglomerate se
păstrează atmosfera pioasă, de catedrală, pe care am simţit-o acolo la vizitele
anterioare. Într-adevăr, în sălile muzeului, deşi pline de public, se simţea o
anumită reţinere, de parcă locul ar impune respect şi veneraţie oricui îi trece
pragul. La încercarea de a surprinde într-o fotografie această ambianţă specială,
am fost imediat apostrofată – „Se pot face fotografii numai cu telefonul!“ -,
de parcă nu ar fi un lucru deja arhicunoscut că anumite telefoane inteligente
pot fotografia mai bine decât unele aparate dedicate, dar de generaţie mai
veche. Dar ce să-i faci, încă ne cramponăm în definiţii… La categoria „vechi şi
nou“, muzeul găzduia şi o parte a expoziţiei artistului Sarkis, intitulată „La
celălalt capăt al curcubeului“, organizată împreună cu Institutul Francez din
Bucureşti.
Haina îl face pe om
Mai
târziu, după alte câteva popasuri, am asistat, pe mica esplanadă din faţa
Muzeului Naţional de Istorie a României, la un moment de reconstituire
istorico-militară a Primului Război Mondial, intens gustat mai ales de publicul
foarte tânăr. Era, de altfel, un plăcut mod de a 
mai îndulci aşteptarea până la
intrarea în muzeu, acolo unde trona, la propriu, într-o ţinută de zile mari,
expoziţia „Haina îl face pe om. Şase secole de istorie vestimentară“. Plimbarea
printre veşmintele din alte timpuri a oferit un nou prilej de introspecţie, de
analiză şi de reevaluare a unor repere cărora nu le acordăm întotdeauna locul
pe care îl merită.
Ceva
mai departe, printre terase pline de petrecăreţii de sâmbătă seara, am ajuns
la Curtea Veche, unde am descoperit, pentru prima dată în ultimii ani, publicul
stând la coadă. Ce-i drept, ruinele fostului palat voievodal, iluminate în
noapte, îmbiau trecătorii la un popas, creând un anumit nivel de aşteptare şi
de mister ce se cerea explorat. Aceeaşi aură de mister exista şi la Muzeul
„George Enescu“, care şi-a folosit de această dată şi curtea, pentru reprezentaţii
de pantomimă şi alte „performance-uri“. Am regăsit publicul tânăr care are
mereu ocazia să îşi susţină colegii de pe scenă, pentru care muzica înseamnă
mai mult decât simplă audiţie, fiind o pasiune, o nevoie, probabil o viitoare
profesie. Totuşi, poate că o reprezentaţie mai apropiată de clasic s-ar fi
potrivit mai bine cu ambianţa locului decât „Ciocârlia“ în versiune tehno-rap
pe care am auzit-o.
Soţie – da, medic – nu
Mulţi
tineri se găseau şi la Arhivele Naţionale ale României, aprofundând documentele
vechi despre perioada de neutralitate a ţării noastre şi colaborarea
româno-franceză din timpul Primului Război Mondial. Mulţi erau şi la Şcoala
Centrală, revenită în circuitul nopţii muzeelor la iniţiativa organizaţiei
ARCEN – Asociaţia Română pentru Cultură, Educaţie şi Normalitate, cu proiectul
„Noapte Albă la 
Pensionatul domnesc de fete“. Miezul nopţii m-a găsit în sala
de festivităţi a şcolii, umplută până la refuz de un public doritor să asculte
poveşti despre regulile severe cărora trebuiau să li se supună domnişoarele de
altădată, care aflau că puteau fi soţii, mame, fiice, muze ori servitoare, însă
nu medici, arhitecţi, critici literari – îndeletniciri considerate mult prea
masculine –, dar şi despre soluţiile pe care acestea le găseau pentru a se
sustrage regulilor.
În
preajma Grădinii Icoanei, la Fundaţia Löwendal, m-am bucurat de un recital de
pian ad-hoc, în plină noapte şi în afara programului, datorat unei tinere
vizitatoare care a cerut permisiunea de a cânta. În ciuda orei târzii şi a
apropierii momentului închiderii, exista totuşi un flux constant de oaspeţi
care treceau pragul elegantei vile sau care se opreau pentru o fotografie de
colecţie cu maşinile de epocă din curte.
După
un alt scurt popas în cartier, la Muzeul „Vasile Grigore“, am revenit la Muzeul
Antipa, cu speranţa de a fi scăpat de aglomeraţia primelor ore ale serii şi
pentru a vedea jocurile de lumini de pe faţadă, promise de organizatori. Din
interior mă interesa expoziţia temporară de fotografie „Văcăreşti: descoperirea
unui Parc Natural Urban“, care din păcate era amplasată la finalul parcursului
prin colecţia permanentă, fapt total neinspirat, căci bănuiesc că nu am fost
singura pentru care dioramele nu mai ascund de mult mari mistere. A trebuit să
dau, la propriu, din coate pentru a mă putea strecura prin culoarele înguste
dintre vitrinele cu exponate, blocate de vizitatorii dornici să plece de la
Antipa cu un „selfie“… Partea bună a acestei pătrunderi de-a dreptul agresive a
tehnologiei în tot ceea ce înseamnă cotidianul vieţii noastre se referă şi la
posibilitatea ca, scanând codurile aflate lângă exponate, să avem acces imediat
la informaţii detaliate despre ele.
Cum îşi petreceau bucureştenii timpul liber
Şi
Muzeul Municipiului Bucureşti a avut parte de straie noi în noaptea specială a
muzeelor, prin jocuri de lumini şi laser, în aşteptarea conferinţei susţinute
de Adrian Majuru, directorul instituţiei, care ne-a povestit cum îşi petreceau
timpul liber înaintaşii noştri, locuitori ai Capitalei din secolele XIX şi XX.
În acorduri de violoncel, am descoperit că unele lucruri nu se schimbă, şi că
atunci, ca şi acum, bucureştenii evadau din oraş la sfârşit de săptămână,
mergeau la casele de vacanţă din împrejurimi, îşi etalau la şosea echipajele cu
cai (sau, de ce nu, cu cerbi) aşa cum astăzi o fac cu automobilele de lux. Totuşi,
unele lucruri s-au transformat iremediabil sau chiar au 
dispărut, aşa cum este
cazul balurilor de intrare în societate, care nu îşi mai au sensul azi, când
tinerii se cunosc unii cu alţii prin mijlocirea interfeţelor virtuale… Am
plecat de acolo ştiind ceva mai multe despre oraşul meu, care începea uşor-uşor
să se liniştească.
Aproape
de ivirea zorilor, şi agitaţia din curtea şi din jurul Muzeului Naţional de Artă
se domolise. Părea momentul cel mai bun pentru o vizită în tihnă, de care chiar
să te bucuri, şi exact de aşa ceva am avut parte. Ca de fiecare dată în ultimii
ani, MNAR a pregătit ceva cu totul special pentru Noaptea muzeelor, evenimentul
fiind centrat acum pe anul brâncovenesc – 300 de ani de la moartea lui
Constantin Brâncoveanu –, atât prin expoziţia temporară „Călătorii prin
manuscris“, ce ne-a prilejuit o plimbare inedită printre paginile unui
liturghier bogat ilustrat, presupus a fi aparţinut chiar voievodului martir,
cât şi prin parcursul special prin galeria de artă românească veche, marcat
prin explicaţii detaliate.
În
loc de încheiere, se impun câteva consideraţii legate de acest eveniment de
amploare de care ne bucurăm deja de un deceniu. Am observat, cu mulţumire,
felul în care în ultima perioadă instituţiile muzeale devin din ce în ce mai
vii, mai apropiate de publicul vizitator de toate vârstele, lărgindu-şi constant
sfera de activităţi. Devin astfel, în beneficiul tuturor, nu doar simple păstrătoare
şi restauratoare de patrimoniu, aşa cum le-a fost rolul tradiţional, ci adevărate
elemente dinamizatoare pentru tot ceea ce reprezintă oferta culturală şi educaţională,
devin nuclee de formare care ne dau noi şi noi motive de a le trece pragul.
Multe din aceste propuneri se adresează copiilor, fapt salutar în condiţiile în
care tendinţa foarte răspândită este aceea pe care aş îndrăzni să o numesc
„cultura de mall“, cu jocuri, filme,
restaurante şi şedinţe de shopping,
faţă de care programele educative ale muzeelor, fie ele de artă, de istorie, de
ştiinţe sau tehnice, nu pot să fie decât o foarte binevenită contraofertă.
