François
Mauriac provine din acele familii provinciale care îşi educă şi cresc
copiii în repectul pentru morală şi credinţă. În casa părintească i s-a repetat
la nesfârşit: „Nu şterge farfuria cu pâine! Nu ştii să te serveşti de furculiţă
şi cuţit? Ţine mâinile pe masă… nu coatele, ci mâinile!“. Medicul ce a rezultat
dintr-o astfel de familie îşi aduce aminte, fără supărare dar cu nostalgie, că
ordinea ţine de esenţial. Şi totuşi, conflictul dintre ordinea impersonală şi
reoganizarea proprie a individualităţii face, dacă medicul este şi scriitor, să
ofere o literatură neliniştită, preocupată mai mult de viaţa interioară decât
de cea exterioară. În aceste condiţii, nu este de mirare că Mauriac a devenit
prinţul anxios al romanului în care apare divorţul dintre elan şi convingere.
Sfârşitul perioadei romantice a secolului
XIX a fost urmat, la începutul celui următor, de demolarea baricadelor
ipocriziei. Aceasta a fost denunţată de mari personalităţi ca Wilde, Ibsen,
Pirandello, iar în Franţa a fost părăsită în tranşeele Primului Război Mondial.
Falsitatea moralităţii bunei societăţi este sugerată de François Mauriac în
romanul Ce qui était perdu (Ceea ce
s-a pierdut). Pierdute au fost iluziile
iubirilor durabile, sincere,
dezinteresate şi înfrumuseţate de morala creştină. Niciunul din cele cinci
personaje principale ale dramei, Hervé, Irène, Marcel, Tota, Alain, deşi legate
între ele prin ataşamente conjugale şi familiale aparent trainice, nu pot
ascunde blazarea şi nu sunt în stare să înlăture ipocrizia. Irène, soţia care în
faţa infidelităţii reci a soţului său devine nevrotică şi dependentă de
gardenal – tranchilizantul acelei epoci – se agaţă de prietenia lui Marcel,
amicul lui Hervé, care face un mariaj nefericit cu Tota, o inimă fără
sentimente, doar pentru o înclinaţie pe care o bănuim incestuoasă pentru
fratele său Alain, un adolescent debusolat care ar vrea să creadă în ceva,
poate în creştinism, dar este împiedicat de ura faţă de religie a tatălui său,
un comunard ateu înrăit şi ranchiunos.
Victima din roman, Irène, bolnavă de nu ştim
ce, dar probabil de inimă rea (broken
heart spun englezii), deprimată iremediabil de infidelitatea soţului său
Hervé, sfârşeşte prin a se sinucide cu gardenalul pe care-l lua zilnic pentru
ca să poată suporta viaţa. Am utilizat la infinit formularea: divorţul dintre
elan şi convingere. Ea devine, mai explicit, în romanul Ce qui était perdu: despărţirea dintre sentiment şi credinţă.
Dilema morală se strecoară printre rândurile scriiturii: ori alegerea, dar cu
preţul renunţării, ori ocolirea acesteia cu consecinţa ruinării.
Reprezentând un anumit fel de byronism
catolic, Mauriac ducând mereu pe umeri tunica lui Nessus a adolescenţei
provinciale, descoperă cu tristeţe că trăieşte într-o societate îmbătrânită ce
cade uşor pradă măcelului războiului mondial. Destinul face ca literatura pe
care o creează să fie precursoare a celei nonconformiste ce se dezvoltă în
interiorul formalismului. Cu un fel de deprimare nevrotică, scriitorul are
luciditatea dureroasă a patologiei distrugerii unei societăţi care se consideră
încă religioasă, care îşi închipuie că a păstrat credinţa, în realitate însă a
pierdut-o odată cu empatia xcompătimitoare. Demonul de care îi este cel mai
frică lui François Mauriac este cel al uscăciunii sufleteşti, care lasă
omenirea frigidă în tărâmul pustiit dintre viaţă şi moarte.
