„Așa cum arată datele unui recent sondaj, aproximativ 30% din cei care s-au retras în ultima vreme din activitatea profesională de rutină consideră că viața lor s-a înrăutățit în comparație cu perioada de dinaintea pensionării.” (Elisabeth O’Brien, 2017)

     Iată o știre care nu ar trebui să surprindă pe nimeni. Ea cuprinde două date aparent contradictorii, dar care de fapt se completează una pe alta și, în felul acesta, prezintă întregul evantai al vieții de după pensionare. De ce contradictorii? Pentru că, în mod cu totul teoretic, omul ar trebui să fie mulțumit că a ajuns la vârsta pensionării și că, în sfârșit, se poate bucura de deplină libertate și poate fi stăpân pe timpul său. Se pare că lucrurile nu prea stau așa.
    Nu am idee care e procesul de pensionare a medicului român, dar aici, Asociația națională a medicilor israelieni organizează periodic un curs complet rezervat celor în pragul retragerii la pensie, cam cu șase luni înaintea termenului legal – 67 de ani pentru bărbați și 62 de ani pentru femei. Specialiști în diverse domenii, psihologi, economiști, experți în ergonomie și... medici conduc o serie lungă de întrevederi, cu grupuri restrânse de viitori pensionari, cărora le explică, în mod științific, procesul senescenței și, mai ales, influența acestui fenomen fiziologic asupra celui sau celei care își încetează în mod brusc activitatea profesională. Cursul oferă soluții de tot felul, inclusiv sfaturi pentru menținerea unei stări de sănătate compatibile cu o viață normală și fără limitarea activității. Am menționat în mod intenționat cuvântul „brusc” pentru că, din păcate, acesta este felul în care majoritatea medicilor israelieni își încetează activitatea odată cu ieșirea la pensie, iar această modalitate are repercusiuni nedorite, așa cum voi prezenta mai spre sfârșitul acestor rânduri.
    Puține amănunte din acele conferințe la care am asistat în urmă cu câțiva ani mi-au mai rămas în minte. Unele sfaturi le-am urmat imediat, cum ar fi cele legate de grija, din punct de vedere financiar, pentru ziua de mâine, în sensul direcționării unor modeste fonduri acumulate de-a lungul anilor spre anumite programe de economii, minore ca producătoare de dobândă, dar sigure pe termen lung.
    Una dintre frazele pe care nu le pot uita din acel lung curs e cea care definea pensionarea sub o formă ironică: „Există viață după moarte!”. Totul, de fapt, începe cu o noțiune prea bine cunoscută în rândurile medicilor. Durata medie de viață crește încontinuu, iar acest fenomen afectează (ce-i drept, într-o măsură diferită de la un grup la altul) toate straturile unei societăți, iar ghilda medicală nu face excepție. Dar longevitatea se acompaniază de un fenomen foarte interesant, deși deloc neașteptat.
    În momentul pensionării, individul (și, bineînțeles, medicul) se află, în majoritatea cazurilor, încă în plină putere, energie și capacitate de a continua să producă. Acest paradox, al întreruperii bruște a activității profesionale într-un moment în care medicul mai e încă în stare să ofere societății o bună parte din experiența sa, creează o situație care cu ușurință poate duce la nemulțumire, răzvrătire și chiar depresie. Situația e mult mai greu de acceptat, dacă ne gândim că acest fenomen uneori dureros de neplăcut are loc într-o lume în care nevoia de medici crește în mod cu totul disproporționat față de abilitatea școlilor de medicină de a „produce” noi absolvenți.
    Nu posed date statistice, nici pentru Israel și nici pentru lumea întreagă privitor la ceea ce se întâmplă cu medicul a doua zi după ce a predat cheile cabinetului sau ale biroului și după petrecerea de adio organizată la locul de muncă. Dar în ultimii ani urmăresc „soarta” colegilor mei ceva mai tineri, dar care au trecut de vârsta pensionării, ceea ce îmi permite să trag anumite concluzii, care sper că sunt valabile și pentru alte locuri din lume.
    În cercul meu larg de colegi și prieteni medici, pensionari cu toții, o bună parte a hotărât să se rupă de profesiune în mod definitiv și irevocabil, dedicându-se fie familiei (nepoților), fie unor dorințe și proiecte mult timp inhibate și care nu au putut fi transformate în realitate din cauza felului în care profesia noastră „știe” să ne capteze și să ne țină ocupați numai și numai pentru nevoile ei (sau, cum se exprima răposatul meu părinte, ca o amantă care nu-ți permite nici măcar să te uiți la o altă femeie). Eliberat de povara obligațiilor zilnice, de veșnicele chemări în cursul nopții sau la sfârșitul de săptămână, ori chiar în timpul vacanței, medicului proaspăt pensionat i se oferă, poate, pentru prima oară în viață, ocazia de a se ocupa cu altceva, cu ceva care nu are nimic de-a face cu ceea ce a făcut timp de zeci de ani.
    Unii colegi au hotărât, imediat după pensionare, să urmeze cursurile unei facultăți, pe un tărâm complet diferit: istorie, relații internaționale, economie, publicistică. Au făcut-o nu pentru a începe o nouă carieră, ci pentru că erau de mult interesați să devină părtași la „secretele” unui domeniu care-i pasiona, dar căruia nu putuseră să i se dedice, „amanta”-medicină neoferindu-i nicio șansă pentru a-și satisface această dorință.
    Alții, îndeajuns de numeroși, au găsit modalitatea de a-și continua activitatea profesională în mod restrâns, mai ales în cadrul practicii particulare, micșorând numărul de ore dedicate profesiunii și pacienților, dar rămânând legați în mod organic de meserie. Astfel, au continuat să caute și să găsească satisfacție în legătura cu pacientul și au oferit ajutor profesional de calitate, reușind, totodată, să-și rotunjească venitul lunar.
    Inutil a menționa aici faptul că cei ce intră în această categorie se simt obligați, pe bună dreptate, să continue a se informa în mod continuu din sursele existente, pentru a putea oferi pacientului un tratament modern, bazat pe date științifice de ultimă oră. Această obligație cere timp și perseverență, ceea ce nu contribuie întotdeauna la crearea unui climat favorabil relaxării mult așteptate.
    Pe alții, procesul pensionării îi eliberează de „corvoada” clinică zilnică, pentru a se dedica în întregime fie educației medicale (studenți, rezidenți), fie cercetării de laborator, fie ambelor câmpuri de activitate. În felul acesta, continuă legătura cu meseria, dar fără a menține acea situație de responsabilitate asupra pacientului și mersului tratamentului său.
    Și ceilalți, cei care nu se încadrează în niciuna din grupele de mai sus, ce se întâmplă cu ei? După părerea mea, aceștia fac parte din cei 30% care consideră că viața după pensionare e mai grea și mai puțin satisfăcătoare decât pe vremea când erau implicați în activitatea profesională cotidiană. Sunt convins că o bună parte din nemulțumire este cauzată de scăderea semnificativă a venitului lunar, incomparabil mai mic decât înainte de pensionare. N-am idee de ce, peste tot în lume, legislatorii au hotărât că nevoile cotidiene ale pensionarului scad în mod semnificativ și de aceea și pensia trebuie să reprezinte mult mai puțin decât venitul de dinainte de pensie.
    Dar pentru mulți din această categorie, cred eu, viața de pensionar e anostă, e lipsită de interes, mai ales atunci când e vorba de indivizi care nu se bucură de existența unei familii care să ajute și să contribuie la bunăstarea sufletească a proaspătului pensionar. Lista măsurilor ce pot fi luate pentru a combate această stare de lucruri e lungă, iar eu îndrăznesc să trec la capitolul „propuneri de îmbunătățire a situației”, deși nu am pregătirea necesară pentru a o face în mod profesional. Totuși, voi încerca.
    În primul rând, e vorba de bruschețea cu care se petrece ieșirea la pensie. De azi pe mâine. Azi ești medic ocupat până peste cap cu activitatea cotidiană, de multe ori ești șef de secție sau de unitate, dar mâine, adică în mai puțin de 24 de ore, nu mai ești nimic, ești liber să faci ce vrei, chiar dacă nu ai ce face! Oare n-ar fi mai „fiziologic” ca această trecere să se facă treptat, să zicem timp de un număr de luni înaintea datei pensionării, perioadă în care individul transferă, în mod gradat, o parte din atribuțiile sale, ajutându-i pe cei care-l vor urma să se adapteze la noua situație? Oare de ce concursurile pentru ocuparea unui post de șef de secție se fac doar după ieșirea la pensie a actualului șef?! Oare nu e mai normal ca viitorul pensionar să știe cu câteva luni înainte cine îl va înlocui, având astfel posibilitatea de a face trecerea (a secției și a lui) în mod lin și eficient?
    Un al doilea aspect, nu mai puțin important, e legat de mijloacele financiare de subzistență pe toată durata pensionării. Pe vremuri, chiar rezerve modeste erau suficiente pentru a completa pensia lunară, întrucât sfârșitul inevitabil sosea la nu mulți ani după retragerea din activitatea cotidiană. Azi însă, proporția octogenarilor și nonagenarilor crește în mod permanent și, nu o dată, aud păsurile unor cunoscuți care își recunosc propriile greșeli de calcul, bucurându-se de faptul că trăiesc mai mulți ani decât și-au închipuit vreodată, dar plângându-se de completa dispariție a economiilor folosite în anii de pensie. De aceea, orice calcul trebuie să ia în considerare această nouă stare de fapte.
    Știu, e mai ușor de spus și de scris decât de făcut, dar nu spuneau cei de pe vremuri că sfatul cel mai important e să strângi bani albi pentru zile negre?! Așa-zisele zile negre se înmulțesc tot timpul, fapt ce trebuie luat în considerare. În Israel, deja de mai bine de 40 de ani (după o lungă grevă), fiecărui medic i se deschide un cont special (pe lângă fondul de pensii), la care participă în mod obligatoriu și în mod egal și el, și patronul său. Acest cont nu poate fi folosit decât în momentul pensionării, el rezolvând într-o bună măsură discrepanța dintre venitul medicului activ și cel al pensionarului.
    În sfârșit, noi, medicii, trebuie să știm să ne organizăm nu numai de-a lungul vieții profesionale, ci și după aceea. Dacă dorim ca dictonul „există viață (decentă) după moarte (adică ieșirea la pensie)” să fie aplicat, e nevoie de înființarea unor cercuri active de pensionari, care să ofere posibilitatea nu numai a umplerii unor ore și zile rămase fără program personal, ci și a întâlnirii cu foști colegi, cu care se pot împărtăși amintiri și gânduri comune.
    Omul este un animal social și nu sunt eu primul care am spus-o. Fiecare dintre noi are nevoie de semenii lui pentru a continua să existe. Sihaștrii sunt rara avis azi, noi căutăm legături sufletești indiferent de vârsta pe care o purtăm pe umeri. Și dacă noi nu ne organizăm, nimeni nu ne va organiza.
    Și, la urmă, gândul cel mai important: toate cele de mai sus sunt valabile doar în cazul în care am știut (sau am avut șansa) să ne păstrăm de-a lungul vremii pe o linie de sănătate fizică și psihică, care să ne permită o senescență decentă și lipsită de necazuri. Am mai amintit acest lucru și în alte materiale publicate la această rubrică și ultimul lucru pe care mi l-aș dori e să-mi plictisesc cititorii cu povești demult spuse.