Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta

Căutare:

Căutare:

Acasă

Tratat de psihiatrie subiectivă

Viața Medicală
Dr. Vlad STROESCU luni, 11 ianuarie 2016
     Iată din nou acea vreme din an, a gărzilor pe care nimeni nu le vrea și a marilor bilanțuri și hotărâri pentru anul care vine. „După ce ia o hotărâre, se gândește îndelung“, zice un adagiu de psihologie populară despre cei cu personalitate obsesiv-compulsivă. Cât despre mine, cumpăna 2015–2016 este prima în care iau hotărâri de schimbare a vieții. Prima hotărâre e deci aceea de a lua hotărâri de Anul Nou, și tot așa putem să privim în abis până la infinit, precum eroul Ahile care nu era în stare să prindă broasca țestoasă. (Sunt foarte ahilean din acest punct de vedere.) E suficient să ne oprim aici pentru a contempla miracolul și deopotrivă zădărnicia vieților noastre și pur și simplu să ne bucurăm de ele. Aceasta ar fi ea însăși o hotărâre importantă.
     Să facem totuși pasul peste prăpastia paradoxurilor și să trecem la hotărârile adevărate. Mai întâi de toate, aș vrea să fiu un părinte mai bun. Pentru mulți dintre noi – nu toți, desigur – să fii părinte e singura șansă de a fi un om bun. Dacă nu putem fi buni cu copiii noștri, putem fi oare buni cu orice alt om? Nu altfel decât întâmplător, fără să ne dăm seama, ca parte dintr-un plan care ne scapă. Și nu există cură mai eficace împotriva iluziei narcisice cum că ai fi un om suficient de bun, de energic, de rezistent, decât transformarea în părinte. Am multe idei despre cum aș putea pune în aplicare această hotărâre, dar prima dintre ele e să fiu mai puțin obosit. Și asta e următoarea mea hotărâre pentru anul proaspăt.
     Ca să fiu mai puțin obosit, ar trebui să lucrez mai eficient. Ca să reușesc, aș avea nevoie de resurse mai bune în sistem, pentru că ideea delirantă cum că aș putea să fac totul de unul singur m-ar duce rapid la burnout. De un mecanism rapid și lin de gestionare a urgențelor. De o bună asistență socială. De mai mulți bani pentru pacienții care ar avea nevoie și de susținere psihoterapeutică. De un minister al sănătății și o casă națională de asigurări de sănătate orientate mai mult către cetățeni și mai puțin către bani. De mai multă inimă și solidaritate între colegi și oameni. De pace și prietenie între popoare. Ei, se pare că am întârziat cu hotărârea asta, pentru că Moș Crăciun s-a întors în țara lui din imaginarul colectiv și doar el ar fi putut face ceva acum, când toată lumea e în concediu sau într-o gardă trasă la sorți. Așa că mie nu-mi rămâne decât să fiu mai ordonat, sau cel puțin așa am fost sfătuit, deși pare o cale foarte obositoare de a fi mai odihnit.
     Următoarea pe listă e dobândirea capacității de a zice „nu“. Știu, știu, multă lume își propune asta și nimeni nu reușește. Aparent, e un talent înnăscut. S-au scris douăzeci de biblioteci doar pe tema asta și le-am citit pe toate. Nimic nu funcționează, și atunci trebuie să recurgi la substitute, cum ar fi închiderea telefonului, dar eu nici pe asta n-am reușit să o fac până acum. Singurul lucru care îmi iese e să eșuez lamentabil în încercarea de a face ce mi se cere, pentru că am zis „da“, deși știam că nu am suficient timp, resurse, sinapse, chef. E și asta o artă, iar eu un mare artist ahilean.
     Dar mai am un plan: am observat că fiica mea cea mică știe să spună „nu“. De fapt, ăsta a fost primul cuvânt pe care l-a spus. Și o face cu virtuozitate: când zice ea nu, știi că e mai ușor să muți întreg Pământul fără niciun punct de sprijin sau să inversezi cursul entropiei decât să mai introduci o linguriță de piure de legume în gurița ei. Așa că o să îi studiez cu atenție metoda și, cine știe, poate o să reușesc să produc o imitație pasabilă a ei.
     Și, în sfârșit, ultima pe listă e hotărârea de a scrie mai bine. Nu știu dacă asta înseamnă să scriu mai mult. De multă vreme, tot plănuiesc o carte. În mintea mea, titlul, conținutul și chiar genul variază neîncetat, dar ideea de bază e aceeași. Ultima dată, într-o noapte albă, m-am gândit să-i spun „Tratat de psihiatrie subiectivă“. În el, aș fi povestit despre fiecare patologie în parte, dar nu ca o sinteză a semiologiei. M-aș feri de semiologie cu orice preț. Nici ca o sinteză a dovezilor disponibile sau a consensului experților privind diagnosticul și tratamentul tulburărilor psihice. Ci ca experiență a mea personală, în ce fel fiecare dintre întâlnirile cu pacienții mei m-au schimbat, uneori foarte mult, alteori aproape imperceptibil, dar sigur. În ce fel mi-au afectat conștiința, adică secțiunea transversală prin ceea ce sunt, și felul în care văd lumea, și pe mine însumi. Un raport cât mai cald, „biasat“, inerent eronat, despre meseria mea.
     Dimineață, mi-am dat seama că nimeni n-ar citi așa ceva. Dar intenția pe care tot vreau să o ambalez atât de fistichiu e ieșirea mea, a noastră, a medicilor, din bula inumană de fildeș în care stăm de atâta timp. Recunoașterea faptului că suntem, fiecare dintre noi, mai întâi oameni și apoi profesioniști, și că asta s-ar putea să fie de bine, nu de rău. Așa că la anul voi continua să mă recunosc om, cum pot eu mai bine. Dintre paginile astea între care se simte atât de bine, autorul rubricii „Dulce medicină“ vă transmite toate gândurile sale bune.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC