La citatul alăturat am ajuns cu totul
întâmplător. El provine dintr-o serie de fraze ce aparţin ilustrului
matematician român, prea bine cunoscut nu numai pentru imensa sa contribuţie la
dezvoltarea ştiinţifică a domeniului, dar şi ca posesor al unui foarte
dezvoltat simţ al umorului. Întrebat fiind de un gazetar dacă e potrivit ca un
profesor să facă glume la cursuri, Grigore Moisil a răspuns fără cusur.
Citatul cuprinde chintesenţa artei de a conferenţia, un domeniu în care mă
străduiesc de ani de zile să găsesc cheia porţii care trebuie de fiecare dată
deschisă pentru a ajunge la urechile, mintea şi (de ce nu?) memoria publicului
în faţa căreia îmi prezint conferinţele.
Trăim într-o epocă în care mijloacele
audiovizuale ce stau la dispoziţia conferenţiarului sunt practic nelimitate. De
la diapozitivele power point până la filmuleţele video şi simulările
incluse în mai orice prezentare ştiinţifică, există un vast arsenal de sisteme
preconizate a uşura munca prezentatorului şi a-i da posibilitatea să-şi expună
punctul de vedere sub forma cea mai clară, inteligibilă şi lipsită de elemente
plictisitoare şi obositoare.
Uneori îmi aduc aminte cum se petreceau
lucrurile pe vremuri, când conferenţiarul se afla la pupitru, cu ochii îndreptaţi
spre foile de hârtie preparate din timp şi conţinând elementele principale ale
subiectului conferinţei şi dezvoltând o idee cu o voce monotonă, fără a avea
posibilitatea de a urmări reacţia sălii de conferinţe. Această realitate mi-e
cunoscută încă de pe băncile facultăţii şi apoi din nenumăratele ocazii avute
de a asculta conferinţe poate interesante, dar prezentate sub o formă care
concura cu efectul soporific al somniferelor luate înainte de culcare.
Studii amănunţite efectuate nu demult indică
un fapt bine ştiut şi anume că un auditoriu tipic îşi pierde interesul pentru
conţinutul conferinţei cam după 15–20 de minute de la începutul ei din cauza
monotoniei subiectului şi a neştiinţei conferenţiarului de a menţine un grad
ridicat de acuitate auditivă şi vizuală. Nu întâmplător, majoritatea conferinţelor
organizate în cadrul unui congres ştiinţific se bucură de nu mai mult de 25–30
de minute alocate, şi aceasta nu numai din dorinţa de a oferi podiumul unui
număr cât mai mare de vorbitori, ci pentru a evita ceea ce cu toţii numim
plictis. Doar prelegerile frontale beneficiază de un timp alocat mai lung,
întrucât, în general, subiectul unui asemenea gen de conferinţe e prea larg (şi
de multe ori prea important) pentru a se putea încadra într-un timp mai scurt.
Predarea unui material sub formă de conferinţă
a devenit în ultimele decenii nu numai o artă, ci chiar un domeniu ştiinţific,
ca orice alt subiect care ţine de activitatea didactică. Dovadă sunt manualele şi
nenumăratele articole publicate în revistele de specialitate care se ocupă de
acest subiect. Găsim în ele o serie întreagă de sfaturi oferite conferenţiarului
în scopul îmbunătăţirii calităţii prezentărilor sale.
În decursul a aproape un deceniu, am iniţiat
şi condus o şcoală internaţională pentru instructori în anestezie şi terapie
intensivă (aşa-numita ISIA), care a întrunit profesori şi „elevi“, tineri
specialişti în meserie, dornici să înveţe arta predării şi legăturii cu
publicul aflat în sală. Printre nenumăratele sfaturi şi precepte oferite
tinerilor învăţăcei se aflau la loc de cinste metodele de a ţine treaz
publicul, mai ales când e vorba de un subiect arid, care conţine multe elemente
teoretice şi prea puţine noţiuni practice. Cursanţii erau învăţaţi să atragă
audienţa prin crearea unui dialog care să funcţioneze la anumite intervale,
întrebări puse publicului care urma să dea răspunsuri, indiferent dacă ele erau
corecte sau nu, scurte povestiri având o legătură oarecum indirectă cu
subiectul prezentării, caricaturi „infiltrate“ printre diapozitive, dar mai
ales o vorbă de duh care să creeze o atmosferă destinsă şi propice continuării
conferinţei. Desigur că fiecare „manevră“ are o funcţie limitată, dar toate la
un loc pot preveni senzaţia de plictis, dorinţa acerbă de a părăsi sala de
conferinţe şi frustrarea provenită din faptul că nu poţi da un vot de blam
conferenţiarului care s-a zbătut să încropească lecţia de rigoare.
Această realitate, cea a conferinţelor
neinteresante sau mai exact prezentate în mod neatractiv, e de fapt apanajul
unor vremuri de mult trecute, în care elevul, studentul sau cursantul nu avea
acces la mijloacele de informaţie care îi stau azi la dispoziţie din plin şi
era obligat să absoarbă cunoştinţele oferite de profesor, fără de care accesul
la informaţii era lacunar, punând în pericol de multe ori succesul examenului
ce trebuia trecut. În prezent, din fericire, lucrurile stau complet altfel.
Nu o dată, asistând la o conferinţă cu un
subiect interesant dar prezentată în mod anost, mă întreb de ce nu părăsesc
sala, în căutarea unei reţele de internet care să-mi ofere posibilitatea de a
găsi un site cu aceleaşi informaţii, prezentate sub o formă mult mai
acceptabilă, mai inteligibilă şi mai interesantă. În acele momente, senzaţia de
pierdere de timp mă cucereşte pe deplin şi doar respectul ce-l port confratelui
aflat la pupitru mă împiedică să iau în serios impulsul de a mă îndepărta de
„somniferul“ oferit cu un înalt grad de monotonie de cel care se căzneşte să
prezinte un material pregătit cu grijă dar care face abstracţie de necesitatea
de a trece bariera între conferenţiar şi public şi a-l atrage pe acesta de
partea sa.
Arta conferenţierii face parte integrantă
din arta comunicării umane. Ştiu ce mi se va spune, că arta nu se învaţă, ci
trebuie să te naşti cu ea, ceea ce e doar parţial adevărat. Căci altminteri ce
rost ar avea şcolile de pictură, sculptură sau de actorie? Prin urmare, arta
conferenţierii se învaţă, ca orice altă îndeletnicire. Ea necesită însuşirea
unui material teoretic, multă muncă şi mai ales multe exerciţii „pe uscat“,
adică încercări de a conferenţia în faţa oglinzii sau în prezenţa unei audienţe
restrânse, înarmate cu simţ critic şi doritoare de a ajuta şi îmbunătăţi
performanţa oratorului.
Ideea unei glume strecurate printre o mulţime
de noţiuni serioase, propusă de Grigore Moisil, îşi are şi ea regulile ei. O
anecdotă care se potriveşte ca nuca-n perete cu conţinutul prezentării nu face
decât să producă nu râs, nu voie bună, nu trezire din somnolenţa indusă de
întunericul sălii de conferinţe, ci doar ilaritate şi pe undeva o clară senzaţie
de milă pentru nefericitul aflat la pupitru.
Grigore Moisil era cunoscut pentru umorul
său dezvoltat şi mai ales pentru spontaneitatea sa. Am convingerea că puţini
sunt aceia care pot ajunge la nivelul spumoasei sale inteligenţe. Dar, de
asemenea, sunt convins că fiecare dintre noi posedă cel puţin un dram de
spontaneitate şi umor natural. Aceste calităţi, uneori ascunse, mascate de o
comportare care se doreşte serioasă şi impunătoare, merită dezvoltate şi aduse
la un nivel care să permită folosirea lor în acele situaţii în care conferenţiarul
e singur pe scenă şi zeci – dacă nu sute – de ochi şi urechi îl urmăresc şi-l
judecă.
 „Ştiinţa
nu e tristă decât pentru unii.“ (Acad. Grigore Constantin
Moisil, 1906–1973) |
