În
imaginarul medieval european, un loc era considerat a fi „departe“ dacă era
aflat la o distanţă mai mare de o zi de mers pe jos faţă de punctul de origine.
Chiar şi judecând după repere moderne, invariabil mai flexibile, Zambia continuă
să fie foarte departe de România. Cu o suprafaţă de trei ori mai mare, o populaţie
la jumătate, din care peste 60% trăieşte cu mai puţin de un dolar pe zi, şi cu
un produs intern brut pe cap de locuitor serios deraiat în orice clasament
global, am putea-o încadra cu uşurinţă la categoria „ţări africane“. Priorităţile
de sănătate publică din Zambia sunt şi ele dintr-o sferă aparte: mortalitate
maternă şi infantilă dramatice, malarie dificil de controlat în afara
capitalei, Lusaka, şi un val de epidemie HIV la nivelul întregii ţări, cu unul
din şapte indivizi purtători ai virusului. Imaginarul este însă o construcţie
mentală care se cere verificată periodic.
La
aproape 2.000 de paturi şi o suprafaţă totală de 18 hectare, spitalul
universitar din Lusaka este cel mai mare centru terţiar de îngrijire din ţară. Îngrijirile
medicale în spitalele administrate de guvern sunt, cel puţin în teorie,
gratuite pentru toţi cetăţenii. În practică, pacienţii plătesc din buzunar coplăţi
pentru unele investigaţii şi proceduri. Tarifele sunt mult subvenţionate şi
nimeni nu ştie care este costul adevărat al acestor îngrijiri, nici măcar cei
din minister. Studii de cost nu s-au desfăşurat vreodată. Sunt sume venite de
nicăieri a căror legitimitate nici măcar nu se mai dispută. Saloanele standard,
practic săli cu câteva zeci de paturi evaluate la valori simbolice de inventar,
nu sunt nici mai îngrijite, nici mai prăpădite decât cele dintr-un spital de
provincie de la noi, în timp ce saloanele „high-cost“, pentru care se plăteşte
suplimentar, arată ceea ce am numi, poate, „îngrijit“, fără nicio pretenţie de
extravaganţă.
Majoritatea pacienţilor
vin să se interneze alături de un însoţitor, indiferent de vârstă sau de afecţiune.
Asta face ca numărul ocupanţilor propriu-zişi ai spitalului să fie permanent
mai mare decât numărul propriu-zis de paturi. Rolul însoţitorului merge dincolo
de îngrijiri informale şi suport emoţional. De exemplu, atunci când medicul
curant îi prescrie pacientului internat un set de investigaţii de laborator, o
asistentă recoltează probele biologice, iar însoţitorul pacientului transportă
proba la oficiul central al laboratorului pentru prelucrare. Când sunt
prescrise investigaţii neinvazive precum radiografii sau un RMN, tot însoţitorul
este cel care merge la departamentele respective, efectuează programarea şi plăteşte
contravaloarea investigaţiei, şi abia apoi pacientul poate veni pentru analiza
propriu-zisă. Deficitul de personal calificat, cu precădere de asistenţi
medicali, face ca sarcini pe care ne-am aştepta să fie îndeplinite de aceştia să
fie transferate către bolnavi şi anturajul acestora. Atunci când întrebi „Ce se
întâmplă cu pacienţii care vin neînsoţiţi? De ei cine se ocupă?“, nimeni nu
poate oferi un răspuns clar. Fie pacientul se descurcă de unul singur, dacă e în
putere, fie se găseşte o soluţie pe loc, cât să ajungă proba sau formularul
respectiv la locul cu pricina. Însoţitorul este parte a îngrijirilor medicale în
aceeaşi măsură ca şi bolnavul şi personalul medical.
Cultura
organizaţională este de un formalism aproape nostalgic. Întâi, percepţia asupra
timpului prezent este expandată până la punctul în care noţiunea de „imediat“ în
cel mai rău caz nu există şi în cel mai bun caz înseamnă „cel mai devreme peste
două zile“. A avea, în calitate de cercetător extern, o discuţie pe teme
administrative cu orice angajat al spitalului, de la şef de magazie până la
medic şef de secţie, necesită o vizită preliminară, numită „de curtoazie“,
pentru a stabili o întâlnire oficială. Această întâlnire oficială va fi
invariabil o întâlnire de tatonare care va conduce la întâlniri ulterioare unde
se va putea discuta pe conţinut.
Un
cult accentuat al autorităţii dictează ritmul desfăşurării oricărei activităţi.
Nimic nu poate funcţiona – operaţiuni, informaţii, comunicare – fără o aprobare
oficială din partea superiorului direct, cu o preferinţă puternică pentru
confirmare scrisă însoţită de ştampilă şi semnatură. Nivelurile ierarhice nu
pot fi sărite cu uşurinţă: fiecare şef are nevoie de aprobare expresă de sus
pentru a se alătura oricărui proces, precum colectare de date, şi se aşteaptă să
i se ceară aprobarea expresă pentru a colabora cu subordonaţii săi. Nici măcar
nu e vorbă aici despre corupţie, un subiect foarte sensibil mai ales la nivel
central (Zambia a pierdut în 2010 ajutor extern pentru programul de tuberculoză
de peste 100 de milioane de dolari din cauza acuzaţiilor de corupţie la
Ministerul Sănătăţii), ci pur şi simplu despre o (altă?) manieră de a lucra.
Cultura
medicală a pacienţilor se manifestă imprevizibil. Pentru pacienţii cu meningită,
de exemplu, puncţia lombară este o necesitate terapeutică şi de investigaţie.
Mulţi dintre pacienţi sau însoţitorii acestora refuză adesea procedura deoarece
o interpretează ca pe un semn că sfârşitul le este aproape. Există o explicaţie:
în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, condiţiile sanitare improprii de la
acel moment au făcut ca spitalul să capete notorietate pentru pacienţi care
mureau cu suprainfecţii după puncţii lombare. Între timp, lucrurile s-au
schimbat şi nu se mai moare din aşa ceva, însă pacienţii nu au uitat şi continuă
să refuze riscul. Campaniile de informare ale conducerii spitalului şi
eforturile de convingere ale personalului medical cu fiecare pacient în parte
sunt încă departe de a înlătura stigma. Astfel că se moare în continuare în mod
nejustificat, dar din alte cauze faţă de deceniile precedente.
Infrastructura
informaţională este susţinută în mare măsură de formulare pe suport de hârtie.
Prezenţa sprijinului extern se vede totuşi. În saloane – mai puţin, în acte şi
oriunde dincolo de rezerve – mai mult. Centers for Disease Control and
Prevention din Atlanta, Statele Unite, tocmai au configurat şi lansat un sistem
informatic de procesare şi monitorizare a rezultatelor tuturor analizelor
specimenelor biologice de la cele 12 laboratoare diferite ale spitalului.
Planurile de viitor cuprind extinderea acestui sistem în următorii ani pentru a
cuprinde toate operaţiunile spitalului, inclusiv gestiunea cazurilor clinice.
Clinton Foundation, patronată de fostul preşedinte american, finanţează
construcţia unui întreg pavilion oncologic în incinta complexului, care va funcţiona
ca un spital de sine stătător.
Ce
au spitalele universitare din România în comun cu cele din Zambia? Nici foarte
multe, însă nici atât de puţine pe cât am crede că ne garantează latitudinea
nordică şi apartenenţa la construcţii politico-economice de anvergură. Lăsând
tencuiala mai curată la o parte, acolo unde este cazul, vedem sistematic şi la
noi, şi acolo, bolnavi cu vulnerabilitate suplimentară doar pentru că devin
pacienţi, culturi medicale şi organizaţionale insuficient aliniate cu obiective
de etică şi eficienţă, suport decizional inadecvat, dependenţă de finanţare
externă şi soluţii de finanţare internă improvizate. Şi nici nu am vorbit
despre corupţie. Zambia are o scuză, este printre cele mai sărace douăzeci de ţări
din lume. Spitalele publice din România ce scuză au?
