Nivelurile crescute de grăsimi în sânge sunt
un factor de risc cardiovascular. Suspectez că la fel stau lucrurile şi cu
excesul de vorbe. Cantitatea de cuvinte e mult peste limitele normale. Sigur,
lucrurile nu sunt atât de simple, altfel am tăcea şi gata. Dar tăcerea e şi ea
foarte toxică. Analogia cu colesterolul – neinspirată, ştiu – are însă o
calitate. Colesterolul total e un indicator slab al riscului şi avem o evaluare
mai bună dacă luăm în considerare HDL şi LDL-colesterolul. Cam aşa şi cu
vorbele: dacă am şti să vorbim cu adevărat, să avem o conversaţie plină de înţeles,
lumea ar fi mai bună. Lumea noastră, medicală. Însă, în majoritatea timpului,
cuvintele se bulucesc speriate într-un fel de terci fără sens. Sigur, cuvintele
sunt cuvinte şi îşi păstrează puterea de a face rău, chiar dacă nu avem sens.
Sau cu atât mai mult.
Sunt, de aproape un deceniu, membru al unui
grup de discuţii online al tinerilor psihiatri. De fapt, sunt chiar
administrator al grupului, deşi e un rol pur simbolic, pentru că niciodată nu
am moderat grupul. Ce drept aş avea eu să-mi moderez colegii? Nu e vreo bolgie
aleatoare din infernul internetului, ci un loc aparent civilizat, în care
comunică peste o mie de profesionişti cu nume şi prenume, de toate nivelurile
profesionale, români, dar de pe toate meridianele, care se întâlnesc sau ar
putea să se întâlnească oricând în viaţa reală. Potenţialul de schimburi de
experienţă şi dezvoltare a relaţiilor dintre noi e foarte mare. Trăim zile
minunate, în care vorbele sunt libere, e aproape imposibil să-ţi imaginezi
izolarea în care mulţi medici, încă activi astăzi, profesau acum ceva vreme.
Grupul nostru de discuţii ar putea fi o tribună reprezentativă.
Şi care e rezultatul? Proporţional cu numărul
de membri, e în primul rând foarte multă tăcere. Imensa majoritate nu zice
nimic. Tăcerea e un drept fundamental, dar, când o întreagă breaslă tace, e mai
curând mutism, o problemă de sănătate socială. Apoi, avem multe anunţuri de
congrese, conferinţe şi cursuri. Astea sunt mereu utile, aici grupul îşi
justifică existenţa.
Din când în când, de-a lungul anilor, am avut
şi discuţii sincere şi libere. Nici măcar una nu s-a desfăşurat civilizat.
Toate au fost marcate de ceea ce se cheamă tehnic „flaming“, adică nişte beţii
agresive de cuvinte. După fiecare dintre ele, am primit, dinspre partea celor tăcuţi,
cereri de dezabonare de la mesajele grupului.
Comunicarea bazală dintre noi are un nivel
cel mult instinctiv. Precum într-o haită. Cortexurile noastre prefrontale stau
sub tirania sistemelor limbice. Simţim nevoia să stabilim cine e alfa şi cine e
omega, cine a actorul şi cine e spectatorul. Conversaţiile dintre psihiatri –
foarte probabil şi dintre medici, în general – nu au rolul de a transmite un
mesaj, ci de a ranforsa o ierarhie primitivă. Nu se întâmplă doar medicilor
români: în scurta mea experienţă franceză am văzut acelaşi lucru: un grup
social al medicilor primitiv, vulnerabil, mizând pe statut social şi pe un
formalism bine rodat. Probleme similare, studiate şi investigate, există şi în
SUA. România nu are însă niciun formalism pe care poate conta atunci când
comunicarea interumană dă greş. Nu există maniere între noi, de niciun fel. Şi
acest defect e mult mai pregnant, îmi pare rău să o zic, la generaţia mea. Ar
fi trebuit să compensăm acest deficit printr-o abundenţă de sens, de mesaj, dar
nu părem capabili. Interesant, „cadrele medii“ au un grup social mai evoluat,
mai bine organizat, mai funcţional, prin comparaţie, şi aici, şi în alte părţi.
Întregul e mai mult decât suma indivizilor pentru, de exemplu, asistentele
medicale, în timp ce la medici nu putem identifica un întreg coerent, doar sume
parţiale şi locale.
Toate cele de mai sus sunt bine ştiute de
noi toţi. Sunt conştient că, scriind acest articol, nu realizez mare lucru,
sunt precum gardianul închisorii din Cool
Hand Luke, filmul din 1967 cu Paul Newman, afirm doar că „ce avem noi aici
e un eşec de comunicare“, dar nimic constructiv nu e în enunţul în sine, doar
potenţialul distructiv al iluziei celui care îl face, cum că ar fi mai bun
decât restul. Poate doar obţin o uşurare temporară. Demonii se exorcizează prin
scris, acolo unde sunt demoni. Nu aduc însă nimic în plus faţă de participanţii
la certurile online de care vă ziceam, care, după epuizarea subiectului, se
întreabă, epuizaţi şi ei, ce-o fi în neregulă cu noi toţi, ce demon ne posedă. Dar
nu e niciun demon aici. Suntem noi înşine în toată splendoarea noastră. Adevărul
e că nu suntem, ca grup, nişte oameni drăguţi. Prin contrast cu nobleţea tradiţională
a meseriei noastre, părem şi mai lipsiţi de nobleţe. Snobi, în sensul
etimologic al cuvântului.
Nu vreau să ofensez pe nimeni. Individual,
putem fi cei mai amabili şi mai generoşi oameni. Sau nu. Problema e una la
nivel de grup, defectul de caracter e cel al animalului statistic, al
„medicului mediu ponderat“, dar ea se răsfrânge asupra noastră, a tuturor,
inclusiv a demisionarilor, a celor care tac pentru că nu vor să se asocieze
celor ce se ceartă.
Şi unde e găsit sensul, unde se află
conversaţia adevărată? Poate că nu acolo unde o căutăm. O să fac a doua
referire cinefilă pe ziua de azi. Există un discurs final memorabil în filmul
„The Big Kahuna“ (1999, cu Danny DeVito şi Kevin Spacey). Acolo e vorba despre
alt domeniu, cel al vânzărilor, dar e o iluzie să ne imaginăm că mai există
vreun domeniu care nu mai seamănă cu vânzările. Reproduc un fragment, în
traducerea mea aproximativă.
„Nu contează dacă îl vinzi pe Iisus sau pe
Buddha sau drepturile civile sau cum să faci bani în imobiliare fără nicio
investiţie. Asta nu te face o fiinţă umană: te face un reprezentant de vânzări. Dacă vrei să vorbeşti sincer cu cineva,
precum cu o fiinţă umană, întreabă-l de copii. Întreabă-l ce vise are, doar ca
să afli, fără alt motiv. Pentru că, de îndată ce pui mâna pe o conversaţie ca
să o manevrezi într-o direcţie, nu mai e o conversaţie, e o prezentare promoţională.
Şi nu mai eşti o fiinţă umană, eşti un reprezentant de vânzări“.
