Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta

Căutare:

Căutare:

Acasă

Medici-zei și pacienți-războinici

Viața Medicală
Dr. Vlad STROESCU marţi, 5 decembrie 2017
     Când vine vorba de începuturile medicinei organizate, cărțile de istorie arată mereu spre Egiptul antic. Papirusul din Kahun, cel din Ebers, papirusurile Edwin-Smith și Hearst documentează că, acum peste patru mii de ani și poate încă mai devreme, egiptenii aveau cunoștințe solide de anatomie (prima atestare documentară a creierului e în Edwin-Smith), practicau chirurgia cu un instrumentar specific (cum e cel descoperit în mormântul lui Qar, medic din timpul celei de-a șasea dinastii, pe la 2200 î.Ch.), aveau o farmacopee, își sistematizau cunoștințele într-o semiologie, puneau diagnostice și emiteau prognoze. Hipocrate însuși a studiat la templul lui Amenhotep și, astfel, paradigma străveche a gândirii medicale a ajuns în bună măsură intactă până la noi.
     Despre relația dintre medic și pacient în Antichitatea originară știm însă mult mai puține. Antropologia propune o relație de tip sacru-profan sau preot-suplicant. E foarte probabil că medicul originar era în același timp un sacerdot, deținător de mistere, mijlocitor al forțelor supranaturale. Nu ne putem imagina negociere și nici măcar dialog într-o astfel de relație, în afară de culegerea datelor anamnestice. Pacientul nu are autonomie, el își abandonează liberul arbitru pe durata tratamentului și devine un obiect pasiv.
     Grecia antică adaugă o dimensiune deontologică și umanistă practicii medicale. Jurământul lui Hipocrate este un cod de conduită și de bune practici care permite apariția încrederii față de medicul-om, nu doar față de zeul guvernant. Relația medic-pacient își mai diminuează asimetria, nu mai e înaltă precum divinitatea, ci se mărginește la paternitate. Paternalismul își are originile în buna-credință hipocratică: binele suprem al pacientului justifică ascultarea față de îndrumările doctorului. Până foarte recent, un „bun pacient” era pacientul „compliant”, cel care se supune cât mai bine prescripțiilor medicale.
    Știm multe despre ce a urmat, în Evul Mediu european, în Renaștere, în secolul Luminilor, în ceea ce privește medicina ca meșteșug practic. Știm mult mai puține despre relația medic-pacient în aceste vremuri, în afară de aservirea ei structurilor ierarhice ale societății. Până la sfârșit de secol XVIII, medicul e adesea dependent de favoarea pe care cei privilegiați i-o acordă; cât despre cei din straturile inferioare ale societății, aceștia suferă în aziluri sau spitale ale săracilor, fără îngrijiri medicale propriu-zise. A fost nevoie de sângeroasa Revoluție franceză ca idealurile raționale și egalitare născute în Antichitatea greacă să se facă din nou resimțite în medicină. Redistribuirea puterii influențează nașterea clinicii în orașe, iar lumea rurală, majoritară în Americi și nu numai, vede nașterea modelului clasic al medicului din sat, stâlp al comunității, venind mereu acolo unde e chemat, drenând puroi, moșind copii, repoziționând fracturi, ținând muribundul de mână, prezent în toate marile cumpene ale vieților oamenilor. E apogeul paternalismului benevolent. William Osler, părintele medicinei interne, dezvoltă subiectul relației cu pacientul în faimosul eseuAequanimitas, zugrăvind un medic precum un tată înțelegător chiar și când copiii nu ascultă.
     Și lucrurile au rămas așa multă vreme, până la finalul anilor ’60 ai secolului trecut. În 1966, un anestezist american, pe nume H. K. Beecher, publica o serie de cazuri în care pacienții fuseseră subiecți de experimente la care nu consimțiseră, cu evoluție deloc favorabilă lor. La vremea aceea, comunitatea medicală a reacționat negativ, revoltată de ceea ce considera un atac împotriva încrederii pacienților în medici și împotriva progresului. Dar opinia publică a răspuns cu totul altfel, și nimeni n-a putut opri noua eră a micii noastre istorii, cea a autonomiei. A fost o revoluție destul de brutală și relația medic-pacient era cât pe ce să nu-i supraviețuiască. Dar, măcar teoretic, am ieșit cu bine și din asta, iar idealul modern al cuplului medic-pacient e astăzi mai nobil decât a fost vreodată, incluzând noțiuni precum empatia, consimțământul informat, participarea mutuală.
    Și totuși, lucrurile nu sunt în regulă. Au trecut anii și am devenit conștienți de un terț participant la relația medic-pacient. Are mai multe nume: sistem, birocrație, politică. Și nu e un participant benevol. Nici unul pe care îl poți da afară din cabinet. Sub influența lui, relațiile dintre noi sunt din nou în destrămare. Și părem bântuiți de fantomele tuturor erelor precedente. Progresul în istorie e un mit. Progresează tehnologia, cunoașterea, crește populația. Dar istoria e rezultanta naturii umane. Așa se face că mă tot întâlnesc în ultima vreme cu medici-zei, ca în Egiptul antic, medici-părinți plângând disperați de neascultarea copiilor, medici-războinici obosiți până dincolo de oboseală, medici-lachei, pacienți în genunchi, pacienți abandonați, pacienți rebeli, pacienți-războinici obosiți, pacienți care refuză să mai fie pacienți. Oare ieșim bine și de data asta?

 

 

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC