Când
vine vorba de începuturile medicinei organizate, cărțile de
istorie arată mereu spre Egiptul antic. Papirusul din Kahun, cel din
Ebers, papirusurile Edwin-Smith și Hearst documentează că, acum
peste patru mii de ani și poate încă mai devreme, egiptenii aveau
cunoștințe solide de anatomie (prima atestare documentară a
creierului e în Edwin-Smith), practicau chirurgia cu un instrumentar
specific (cum e cel descoperit în mormântul lui Qar, medic din
timpul celei de-a șasea dinastii, pe la 2200 î.Ch.), aveau o
farmacopee, își sistematizau cunoștințele într-o semiologie,
puneau diagnostice și emiteau prognoze. Hipocrate însuși a studiat
la templul lui Amenhotep și, astfel, paradigma străveche a gândirii
medicale a ajuns în bună măsură intactă până la noi.
Despre
relația dintre medic și pacient în Antichitatea originară știm
însă mult mai puține. Antropologia propune o relație de tip
sacru-profan sau preot-suplicant. E foarte probabil că medicul
originar era în același timp un sacerdot, deținător de mistere,
mijlocitor al forțelor supranaturale. Nu ne putem imagina negociere
și nici măcar dialog într-o astfel de relație, în afară de
culegerea datelor anamnestice. Pacientul nu are autonomie, el își
abandonează liberul arbitru pe durata tratamentului și devine un
obiect pasiv.
Grecia
antică adaugă o dimensiune deontologică și umanistă practicii
medicale. Jurământul lui Hipocrate este un cod de conduită și de
bune practici care permite apariția încrederii față de
medicul-om, nu doar față de zeul guvernant. Relația medic-pacient
își mai diminuează asimetria, nu mai e înaltă precum
divinitatea, ci se mărginește la paternitate. Paternalismul își
are originile în buna-credință hipocratică: binele suprem al
pacientului justifică ascultarea față de îndrumările doctorului.
Până foarte recent, un „bun pacient” era pacientul „compliant”,
cel care se supune cât mai bine prescripțiilor medicale.
Știm
multe despre ce a urmat, în Evul Mediu european, în Renaștere, în
secolul Luminilor, în ceea ce privește medicina ca meșteșug
practic. Știm mult mai puține despre relația medic-pacient în
aceste vremuri, în afară de aservirea ei structurilor ierarhice ale
societății. Până la sfârșit de secol XVIII, medicul e adesea
dependent de favoarea pe care cei privilegiați i-o acordă; cât
despre cei din straturile inferioare ale societății, aceștia
suferă în aziluri sau spitale ale săracilor, fără îngrijiri
medicale propriu-zise. A fost nevoie de sângeroasa Revoluție
franceză ca idealurile raționale și egalitare născute în
Antichitatea greacă să se facă din nou resimțite în medicină.
Redistribuirea puterii influențează nașterea clinicii în orașe,
iar lumea rurală, majoritară în Americi și nu numai, vede
nașterea modelului clasic al medicului din sat, stâlp al
comunității, venind mereu acolo unde e chemat, drenând puroi,
moșind copii, repoziționând fracturi, ținând muribundul de mână,
prezent în toate marile cumpene ale vieților oamenilor. E apogeul
paternalismului benevolent. William Osler, părintele medicinei
interne, dezvoltă subiectul relației cu pacientul în faimosul eseuAequanimitas,
zugrăvind un medic precum un tată înțelegător chiar și când
copiii nu ascultă.
Și
lucrurile au rămas așa multă vreme, până la finalul anilor ’60
ai secolului trecut. În 1966, un anestezist american, pe nume H. K.
Beecher, publica o serie de cazuri în care pacienții fuseseră
subiecți de experimente la care nu consimțiseră, cu evoluție
deloc favorabilă lor. La vremea aceea, comunitatea medicală a
reacționat negativ, revoltată de ceea ce considera un atac
împotriva încrederii pacienților în medici și împotriva
progresului. Dar opinia publică a răspuns cu totul altfel, și
nimeni n-a putut opri noua eră a micii noastre istorii, cea a
autonomiei. A fost o revoluție destul de brutală și relația
medic-pacient era cât pe ce să nu-i supraviețuiască. Dar, măcar
teoretic, am ieșit cu bine și din asta, iar idealul modern al
cuplului medic-pacient e astăzi mai nobil decât a fost vreodată,
incluzând noțiuni precum empatia, consimțământul informat,
participarea mutuală.
Și
totuși, lucrurile nu sunt în regulă. Au trecut anii și am devenit
conștienți de un terț participant la relația medic-pacient. Are
mai multe nume: sistem, birocrație, politică. Și nu e un
participant benevol. Nici unul pe care îl poți da afară din
cabinet. Sub influența lui, relațiile dintre noi sunt din nou în
destrămare. Și părem bântuiți de fantomele tuturor erelor
precedente. Progresul în istorie e un mit. Progresează tehnologia,
cunoașterea, crește populația. Dar istoria e rezultanta naturii
umane. Așa se face că mă tot întâlnesc în ultima vreme cu
medici-zei, ca în Egiptul antic, medici-părinți plângând
disperați de neascultarea copiilor, medici-războinici obosiți până
dincolo de oboseală, medici-lachei, pacienți în genunchi, pacienți
abandonați, pacienți rebeli, pacienți-războinici obosiți,
pacienți care refuză să mai fie pacienți. Oare ieșim bine și de
data asta?
