În preajma anticipatei răspândiri a inteligenței artificiale
(IA), readucem în discuție întrebările și certitudinile legate de măsurarea
inteligenței umane naturale, inițiată la începutul secolului XX de psihologul
Alfred Binet și studentul Theodore Simon. Cei doi francezi au pus bazele
psihometriei prin testul care le poartă numele: testul Binet-Simon.
Scopul lui Binet a fost să determine dacă retardarea mintală a
copiilor ține de o incapacitate înnăscută de a înțelege și învăța, sau este
rezultatul unor condiții nefavorabile legate de mediul familial și social.
Pentru aceasta el a estimat vârsta mintală și a făcut un raport
procentual cu vârsta cronologică. Ulterior, testul a fost modificat de
psihologii americani, luând forma testului Stanford-Binet, introdus de Louis
Leon Thurstone în anul 1938. Deosebirea a fost că noul test – botezat
testul IQ (după termenul german intelligenzquotient) – a fost
elaborat ca să măsoare abilitățile intelectuale și nu cauza retardării.
Sunt folosite întrebări și probleme adaptate vârstei, formulate
astfel încât să exploreze vocabularul, înțelegerea verbală, asocierea de
cuvinte, abilitățile numerice, memoria imaginilor și a secvențelor de semne,
orientările spațiale, concentrarea atenției și altele. Din răspunsuri se
extrage un scor, prin compararea cu răspunsurile unui grup larg de subiecți de
aceeași vârstă. Raportul dintre scorul răspunsurilor date și scorul mediu al
răspunsurilor lotului martor, înmulțit cu 100, a dat scala de măsurare a
inteligenței exprimată în procente. Cei care obțin scoruri mai mari de 100 au
abilități intelectuale superioare mediei, iar cei al căror indice se situează
sub 85 au deficite de inteligență și de capacitate de învățare, de o severitate
corespunzătoare gradului de reducere față de medie.
Deși mai mulți psihologi, începând cu Alan Kaufman, au acreditat
o idee care a persistat multă vreme – acea că testele IQ chiar măsoară
inteligența –, conceptul actual este că testarea estimează și cuantifică
puterea de absorbție a cunoștințelor, capacitatea de a învăța, dotarea
individului pentru a progresa în domeniile intelectual și artistic, nu
inteligența propriu-zisă. Astfel, un copil care are un prim scor IQ modest nu
este nici iremediabil prost, nici condamnat să rămână subdezvoltat intelectual.
În anii următori, el poate progresa mult și poate îmbunătăți spectaculos
scorurile.
Cineva a comparat testarea IQ cu gradul de bunăstare. Un copil
care se naște sărac, într-o familie săracă, are mari șanse să rămână sărac
pentru întreaga viață. Dar asta nu este obligatoriu adevărat: istoria abundă de
exemple de tineri porniți de la niveluri sociale foarte scăzute care au ajuns
puternici, bogați, sau ambele. Testul IQ măsoară potențialul intelectual și
capacitatea de a-l spori.
Testele psihometrice sunt larg răspândite, dovedind și o
remarcabilă constanță a rezultatelor atunci când se aplică repetat. Fără a fi
complet descifrată, inteligența umană s-a dovedit dependentă de mai multe
caracteristici anatomice (mărimea globală a creierului, raportul creier/corp,
mărimea lobilor frontali, cantitatea de substanță cenușie) și fiziologice
(abilitate senzorială, viteza transmiterii neuronale, capacitatea memoriei,
rata de metabolism a glucozei în creier).
Nu există o singură definiție completă a inteligenței, dar o
versiune acceptabilă este: abilitatea de a învăța, înțelege și de a încerca
lucruri noi, de a opera cu ele, capacitatea de a gândi abstract și de a măsura
lucrurile folosind criterii obiective. O adevărată furtună de reacții negative
a stârnit cartea psihologului Richard J. Herrnstein și a politologului Charles
Murray „Curba clopotului: inteligența și structura de clasă din lumea
americană” (editura Free Press, 1994). Ei au arătat că rezultatele
testării IQ se distribuie sub forma unei curbe Gauss, de o parte sau de alta a
liniei de mijloc: 68% din persoanele testate se încadrează în medie (având un
IQ între 85 și 115), 14% sunt fie dotați peste nivelul mediu (IQ 115–130),
fie sub medie (IQ 70–85), 2% sunt supradotați (IQ 130–145) sau
reduși (IQ 55–70) și 0,1% sunt fie genii (IQ>145), fie sever
retardați, incapabili de a învăța (IQ<55). Aceste rezultate au corelații
genetice și rasiale și determină viitorul social al indivizilor, gradul lor de
succes sau de eșec.
Cei doi autori au definit și categoria de elită cognitivă,
identificabilă prin testele de psihometrie și care ar fi un bun indicator prognostic
pentru elevi, studenți, profesioniști, cercetători, artiști, antreprenori și
politicieni. Criticii analizei sociale pe criterii de testare IQ au făcut
acuzații de rasism științific, darwinism social și au vorbit despre mitul
coeficientului IQ folosit pentru segregare. Dar observații ulterioare au
adus tot mai multe argumente că există realitate în observațiile lui Herrnstein
și Murray, că există o componentă genetică a inteligenței și că sunt – pe lângă
influențele de mediu social și familial – influențe ale rasei, la fel cum
diferențele de rasă se exprimă prin date antropometrice, susceptibilitate la
anumite boli, precum și la calități și limite atletice.
Este interesant de privit ce scoruri IQ au reușit personalități
contemporane: oameni de știință (Stephen
Hawking – 163, Alan Turing – 180–190, Albert Einstein – 162), politicieni
(Bill Clinton – 137, Barack Obama – 130, George W. Bush – 125, Donald Trump –
156, John F. Kennedy – 117), antreprenori (Bill Gates – 160, Paul Allen – 160,
Steve Jobs – 86), sportivi (Muhammad Ali – 78, Garry Kasparov – 190) sau
celebrități (Tom Cruise – 94, Natalie Portman – 140, Madonna – 140, Steve
Martin – 142, James Woods – 180).
Și mai interesantă este scala de scoruri IQ estimate la mari
figuri ale umanității din trecut, cărora li s-au aplicat criteriile de valoare
a contribuției artistice sau științifice, impactul asupra societății umane,
analiza datelor biografice și a performanțelor de educație. În fruntea listelor
făcute de Catherine Cox (Early mental traits of 300 geniuses – 1926)și de Tony Buzan (Book of Genius – 1994) se află Leonardo Da Vinci
și Johann Wolfgang von Goethe, ambii cu scorul IQ de 220. Urmează Isaac Newton –
192, Gottfried Wilhem Leibnitz – 191, Galileo Galilei – 185, John
Stuart Mill – 182, Michelangelo și René Descartes – 177 și
Raphael – 170.
În zilele noastre trăiesc Kim Ung-yong (Coreea de Sud, inginer),
care a avut din copilărie scorul IQ de 210, Christopher Hirata cu scorul de 225
(SUA, astrofizician, profesor universitar în Ohio) și Terence Tao, celebru
pentru un IQ de 225–230 (matematician, stabilit în SUA, de origine
australiană).
Tipul de testare psihometrică prin chestionare adaptate vârstei
identifică gradul de dezvoltare a abilităților până la acel punct, nu
inteligența nativă. Rezultatele testelor nu prezic limitele intelectuale ale
persoanei analizate, ele se pot schimba semnificativ prin antrenamente și
educație. Se naște întrebarea cum vor fi făcute testările pentru computerele
inteligente ale viitorului apropiat și cât de concordante vor fi probele umane
cu cele neumane. Știm că după mai mulți ani de încercări, computerele au
început din anii ʼ80 să învingă șahiștii umani. Iar în 1996, computerul IBM
Deep Blue l-a învins pe superdotatul campion Garry Kasparov. În ce alte domenii
vom fi învinși de mașini: poezie, pictură, muzică?
