Sunt multe situaţii pe care le-am văzut sau
trăit dar m-am gândit să discut foarte puţin despre aceste experienţe, alegând
să prezint cât mai multe întâmplări trăite de alţi colegi. Totuşi, o întâlnire
din cursul săptămânii trecute mi-a trezit o amintire pe care am să o relatez.
Este, din păcate, foarte sugestivă pentru viaţa reală şi, în acelaşi timp,
diametral opusă concepţiei mele privind colegialitatea.
În perioada pregătirii mele în rezidenţiat şi
în cadrul şcolii doctorale, am participat la un curs organizat într-unul dintre
spitalele bucureştene. Cursul aborda mai multe aspecte pe care le consideram de
interes pentru tema lucrării mele de doctorat. A fost un curs organizat destul
de bine, prezentările au corespuns în bună măsură aşteptărilor (e drept, pretenţiile
mele la acel moment erau relativ mici; încă nu participasem la vreo reuniune ştiinţifică
în străinătate şi nici la manifestări de mare anvergură la nivel naţional), iar
multe dintre noţiuni chiar se potriveau temei mele. Pe tot parcursul cursului
(de o săptămână), lectorul a afirmat repetat: „Orice doriţi să mă întrebaţi, vă
voi spune“ şi „Dacă din aspectele pe care vi le-am prezentat există unele în
care aş putea să vă ajut, o voi face cu plăcere“ (citez din memorie, au trecut
peste două decenii de atunci).
Având în minte îndemnurile de pe parcursul
zilelor de curs şi toate întrebările pe care mi le notasem, în ultima zi a
cursului m-am îndreptat către cabinetul lectorului cu siguranţa că multe dintre
nelămuririle mele îşi vor găsi rezolvarea. Am aşteptat, cuminte, până am fost
invitat în cabinet şi mi s-a permis să spun ce aveam de gând. Am luat
întrebările rând pe rând, însă răspunsurile veneau seci şi fără a mă lămuri.
Iniţial am încercat (în gând) să îmi găsesc cusur şi să mă întreb de ce nu ştiu
să pun o întrebare (cu toate că aveam deja un pic de experienţă în activitatea
cu studenţii). Am continuat, însă, după a şasea succesiune de întrebare-răspuns
(mai bine-zis, întrebare-eschivă de la un răspuns clar, util), am cedat.
Cititorul să nu creadă că nu am întrebat
iniţial: „Aveţi puţin timp pentru a discuta câteva aspecte din cursurile pe
care ni le‑aţi predat în aceste zile, care au fost foarte interesante şi
utile?“ – la care am primit răspunsul: „Sigur, am timp, spune‑mi întrebările“.
Aşadar, nu am cedat cu una, cu două, dar am înţeles că este o discuţie cu dead
end iar toată aparenta deschidere în a explica nu are un corespondent în...
viaţa reală. În aceste condiţii, am avut o altă rugăminte – chiar eram
interesat de toate acele răspunsuri şi eram sigur că ele trebuie să se
regăsească undeva, prin literatura de specialitate. Am găsit o soluţie cât mai
diplomatică de a încheia lista de întrebări şi am început să vorbesc despre
literatura de specialitate, primind încurajări. Atunci când am simţit că este
momentul, am cerut să mi se împrumute şi mie articolele din care au fost
extrase datele despre „oportuniştii“ de care se discutase la curs, iar
răspunsul a venit extrem de rapid (aproape la secundă, parcă pregătit pentru
acest tip de întrebare), surprinzător şi de neuitat: „Nu! Pentru a obţine
aceste articole, eu am muncit. Munceşte şi tu şi obţine-le singur!“. Tot eşafodajul
amabilităţii – cursul ţinut pentru a îi învăţa pe alţii, deschiderea faţă de
cursanţii interesaţi, dorinţa de a transmite informaţie către colegi – s-a
prăbuşit.
Filmul s-a rupt, iar eu mi-am cerut iertare
pentru deranj, am mulţumit pentru timpul acordat şi m-am retras. După două sau
trei zile, am aflat despre ce muncă „zdrobitoare“ era vorba în obţinerea
acestor articole. În acea perioadă, literatura internaţională era încă greu de
obţinut/citit. Totuşi, unele instituţii au realizat un fel de cărţi poştale
(probabil prin colaborare cu Poşta Română) şi erau de acord să plătească
timbrul aferent pentru ca specialiştii interesaţi să încerce să obţină anumite
articole. Aceste cărţi poştale includeau rubrici preformate, în care doritorul
completa adresa destinatarului, numele articolului solicitat, iar adresa de
corespondenţă era cea instituţională (cu alte cuvinte, articolul revenea în
cadrul instituţiei şi urma să fie la îndemâna oricărui potenţial cititor). Un
coleg mai mic completa la dictare formularul respectiv, îl ducea la biroul de
resurse umane al instituţiei, se trimitea către autorii articolului, iar dacă
aceştia se manifestau colegial, puneau în plic articolul şi îl trimiteau
înapoi. Solicitantul citea articolul şi îl punea în bibliotecă. Şi, dacă
atitudinea era colegială, permitea accesul la articol şi pentru alţi
cititori. Nu şi în cazul descris mai sus!
În cursul activităţii mele, m-am străduit
să mă întăresc după situaţii asemănătoare celor de mai sus, să le consider
exemple tipice de Aşa nu!, iar eu să procedez aşa cum consider că este
colegial, într-o lume (medicală) şi o misiune care impun spiritul de echipă.
Şi nu după multă vreme de la întâmplarea de
mai sus, mi-a ieşit în cale şi varianta diametral opusă. Printr-o întâmplare
(consider şi astăzi că rămâne de domeniul incredibilului) am aflat că în
instituţia unde mă pregăteam exista un laborator de mare interes pentru
subiectul care mă preocupa. Puţin neîncrezător, m-am îndreptat spre etajul din
clădire unde mi se spusese că voi găsi ceea ce eu eram sigur că nu o să găsesc
(tot din istorisiri „colegiale“). Am ajuns, am intrat, m-am prezentat şi am
întrebat dacă pot să stau de vorbă cu domnul care conducea respectivului
laborator. Răspunsul l-am primit chiar de la el, puţin ironic (şi pe bună
dreptate). Încă neîncrezător, am întrebat dacă aş putea avea acces la articole
privind anumite bacterii, cele care reprezentau cel mai important domeniu de
interes pentru mine. „Da“-ul a venit instantaneu, dar tot puţintel ironic (şi
tot pe bună dreptate). Însă din timpul trei totul s-a schimbat. Dramatic! Ne-am
îndreptat împreună spre bibliotecă. Totul era aranjat la perfecţiune în
bibliorafturi. Orice era de interes putea fi găsit în mai puţin de un minut.
Orice nu era deja primit din străinătate se putea solicita. Chiar din prima zi,
de la prima întâlnire, mi s-a spus că pot să devin solicitant al oricărui
articol care merită obţinut – pentru interesul tuturor; oricine putea veni să
împrumute un articol, să îl citească (şi... să îl aducă înapoi). Din prima zi,
am fost „încărcat“ de articole pentru acasă. Abia mă cunoscuse, iar tolba mea
era deja plină. Le-am luat, le-am citit, m-am lămurit asupra multor întrebări,
am revenit, am pus alte întrebări şi am primit fie articole, fie răspunsuri în
cadrul unor discuţii, de multe ori împreună cu tot colectivul laboratorului.
Pot spune, fără să greşesc, că acolo a început pregătirea mea în domeniu, la o
distanţă de peste un an de la momentul începerii pregătirii în mod oficial.
Nimeni nu fusese până atunci preocupat, cu adevărat, de dezvoltarea mea. Aici
mi s-a pus ansa în mână, am fost călăuzit în realizarea tuturor testelor, în
pregătirea primelor abstracte semnificative pentru un congres, în modul de a
lectura critic un articol de specialitate şi în multe-multe altele. Aşa da!
