Newsflash

La 180 de grade

de Prof. dr. Mircea Ioan POPA - iun. 11 2015
La 180 de grade
    Sunt multe situaţii pe care le-am văzut sau trăit dar m-am gândit să discut foarte puţin despre aceste experienţe, alegând să prezint cât mai multe întâmplări trăite de alţi colegi. Totuşi, o întâlnire din cursul săptămânii trecute mi-a trezit o amintire pe care am să o relatez. Este, din păcate, foarte sugestivă pentru viaţa reală şi, în acelaşi timp, diametral opusă concepţiei mele privind colegialitatea.
    În perioada pregătirii mele în rezidenţiat şi în cadrul şcolii doctorale, am participat la un curs organizat într-unul dintre spitalele bucureştene. Cursul aborda mai multe aspecte pe care le consideram de interes pentru tema lucrării mele de doctorat. A fost un curs organizat destul de bine, prezentările au corespuns în bună măsură aşteptărilor (e drept, pretenţiile mele la acel moment erau relativ mici; încă nu participasem la vreo reuniune ştiinţifică în străinătate şi nici la manifestări de mare anvergură la nivel naţional), iar multe dintre noţiuni chiar se potriveau temei mele. Pe tot parcursul cursului (de o săptămână), lectorul a afirmat repetat: „Orice doriţi să mă întrebaţi, vă voi spune“ şi „Dacă din aspectele pe care vi le-am prezentat există unele în care aş putea să vă ajut, o voi face cu plăcere“ (citez din memorie, au trecut peste două decenii de atunci).
    Având în minte îndemnurile de pe parcursul zilelor de curs şi toate întrebările pe care mi le notasem, în ultima zi a cursului m-am îndreptat către cabinetul lectorului cu siguranţa că multe dintre nelămuririle mele îşi vor găsi rezolvarea. Am aşteptat, cuminte, până am fost invitat în cabinet şi mi s-a permis să spun ce aveam de gând. Am luat întrebările rând pe rând, însă răspunsurile veneau seci şi fără a mă lămuri. Iniţial am încercat (în gând) să îmi găsesc cusur şi să mă întreb de ce nu ştiu să pun o întrebare (cu toate că aveam deja un pic de experienţă în activitatea cu studenţii). Am continuat, însă, după a şasea succesiune de întrebare-răspuns (mai bine-zis, întrebare-eschivă de la un răspuns clar, util), am cedat.
    Cititorul să nu creadă că nu am întrebat iniţial: „Aveţi puţin timp pentru a discuta câteva aspecte din cursurile pe care ni le‑aţi predat în aceste zile, care au fost foarte interesante şi utile?“ – la care am primit răspunsul: „Sigur, am timp, spune‑mi întrebările“. Aşadar, nu am cedat cu una, cu două, dar am înţeles că este o discuţie cu dead end iar toată aparenta deschidere în a explica nu are un corespondent în... viaţa reală. În aceste condiţii, am avut o altă rugăminte – chiar eram interesat de toate acele răspunsuri şi eram sigur că ele trebuie să se regăsească undeva, prin literatura de specialitate. Am găsit o soluţie cât mai diplomatică de a încheia lista de întrebări şi am început să vorbesc despre literatura de specialitate, primind încurajări. Atunci când am simţit că este momentul, am cerut să mi se împrumute şi mie articolele din care au fost extrase datele despre „oportuniştii“ de care se discutase la curs, iar răspunsul a venit extrem de rapid (aproape la secundă, parcă pregătit pentru acest tip de întrebare), surprinzător şi de neuitat: „Nu! Pentru a obţine aceste articole, eu am muncit. Munceşte şi tu şi obţine-le singur!“. Tot eşafodajul amabilităţii – cursul ţinut pentru a îi învăţa pe alţii, deschiderea faţă de cursanţii interesaţi, dorinţa de a transmite informaţie către colegi – s-a prăbuşit.
    Filmul s-a rupt, iar eu mi-am cerut iertare pentru deranj, am mulţumit pentru timpul acordat şi m-am retras. După două sau trei zile, am aflat despre ce muncă „zdrobitoare“ era vorba în obţinerea acestor articole. În acea perioadă, literatura internaţională era încă greu de obţinut/citit. Totuşi, unele instituţii au realizat un fel de cărţi poştale (probabil prin colaborare cu Poşta Română) şi erau de acord să plătească timbrul aferent pentru ca specialiştii interesaţi să încerce să obţină anumite articole. Aceste cărţi poştale includeau rubrici preformate, în care doritorul completa adresa destinatarului, numele articolului solicitat, iar adresa de corespondenţă era cea instituţională (cu alte cuvinte, articolul revenea în cadrul instituţiei şi urma să fie la îndemâna oricărui potenţial cititor). Un coleg mai mic completa la dictare formularul respectiv, îl ducea la biroul de resurse umane al instituţiei, se trimitea către autorii articolului, iar dacă aceştia se manifestau colegial, puneau în plic articolul şi îl trimiteau înapoi. Solicitantul citea articolul şi îl punea în bibliotecă. Şi, dacă atitudinea era colegială, permitea accesul la articol şi pentru alţi cititori. Nu şi în cazul descris mai sus!
    În cursul activităţii mele, m-am străduit să mă întăresc după situaţii asemănătoare celor de mai sus, să le consider exemple tipice de Aşa nu!, iar eu să procedez aşa cum consider că este colegial, într-o lume (medicală) şi o misiune care impun spiritul de echipă.
    Şi nu după multă vreme de la întâmplarea de mai sus, mi-a ieşit în cale şi varianta diametral opusă. Printr-o întâmplare (consider şi astăzi că rămâne de domeniul incredibilului) am aflat că în instituţia unde mă pregăteam exista un laborator de mare interes pentru subiectul care mă preocupa. Puţin neîncrezător, m-am îndreptat spre etajul din clădire unde mi se spusese că voi găsi ceea ce eu eram sigur că nu o să găsesc (tot din istorisiri „colegiale“). Am ajuns, am intrat, m-am prezentat şi am întrebat dacă pot să stau de vorbă cu domnul care conducea respectivului laborator. Răspunsul l-am primit chiar de la el, puţin ironic (şi pe bună dreptate). Încă neîncrezător, am întrebat dacă aş putea avea acces la articole privind anumite bacterii, cele care reprezentau cel mai important domeniu de interes pentru mine. „Da“-ul a venit instantaneu, dar tot puţintel ironic (şi tot pe bună dreptate). Însă din timpul trei totul s-a schimbat. Dramatic! Ne-am îndreptat împreună spre bibliotecă. Totul era aranjat la perfecţiune în bibliorafturi. Orice era de interes putea fi găsit în mai puţin de un minut. Orice nu era deja primit din străinătate se putea solicita. Chiar din prima zi, de la prima întâlnire, mi s-a spus că pot să devin solicitant al oricărui articol care merită obţinut – pentru interesul tuturor; oricine putea veni să împrumute un articol, să îl citească (şi... să îl aducă înapoi). Din prima zi, am fost „încărcat“ de articole pentru acasă. Abia mă cunoscuse, iar tolba mea era deja plină. Le-am luat, le-am citit, m-am lămurit asupra multor întrebări, am revenit, am pus alte întrebări şi am primit fie articole, fie răspunsuri în cadrul unor discuţii, de multe ori împreună cu tot colectivul laboratorului. Pot spune, fără să greşesc, că acolo a început pregătirea mea în domeniu, la o distanţă de peste un an de la momentul începerii pregătirii în mod oficial. Nimeni nu fusese până atunci preocupat, cu adevărat, de dezvoltarea mea. Aici mi s-a pus ansa în mână, am fost călăuzit în realizarea tuturor testelor, în pregătirea primelor abstracte semnificative pentru un congres, în modul de a lectura critic un articol de specialitate şi în multe-multe altele. Aşa da!

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe