Sunt multe probleme în jurul
nostru, la nivel sistemic (global, cum le place unora să spună), dar chiar și
în noi sau mai ales în noi. A fost o perioadă când eram student și pot spune că
nu înțelegeam multe lucruri, dar atunci când nu înțelegeam – întrebam. Nu mi se
răspundea chiar la orice. Nu mi se răspundea întotdeauna conform așteptărilor;
nu sunt deloc sigur că așteptările mele erau cele potrivite, aici intervine
subiectivismul fiecăruia dintre noi. Uneori mă supăram, între colegi mai
vorbeam și mai criticam (de multe ori probabil că greșeam). Învățam pe cât
puteam și încercam să nu repetăm aceleași erori. Aveam ore în săli extrem de
reci, caloriferele „pe vremea noastră“ erau un soi de mobilă. Nu îmi aduc
aminte să se fi gândit cineva la noi în această privință, să se preocupe și să
se necăjească pentru că viitorii colegi, studenții, învață în condiții
dificile. E drept, toți trăiam în acele condiții dificile. Viitorii colegi de
astăzi nu cred că au învățat vreodată la o lampă cu gaz, nici nu cred că ar
dori să înțeleagă (pentru că de putut, se putea) ce înseamnă să înveți învelit
complet, datorită frigului, scoțând de sub pătură o singură mână cu care să
răsfoiești cartea sau cursul, alternând „mâinile sacrificate“. Și cred că nu ar
dori nici să-și închipuie cum ar fi ca, de exemplu, în ultima noapte înainte de
examen „să se ia curentul“ – casa, blocul, orașul, țara să intre în beznă, să
nu existe nicio sursă luminoasă, dar să mai fie „n“ pagini de citit, neapărat.
Și nici nu cred că le pasă!
Problema păsării și nepăsării
este foarte importantă și nu este înțeleasă la nivelul la care am avea nevoie –
nu eu, nu familia mea, nu disciplina de microbiologie, nici facultatea sau
universitatea noastră, ci o țară întreagă. Trăim într-o țară în care la nivel
„global“, în cazul celor mai mulți, se remarcă apăsător nepăsarea față de
problemele altora și păsarea doar pentru interesul personal. De ce? Ar fi mult
prea multe de spus. Oare îi pasă cuiva dacă dezbatem această problemă
esențială? Cuiva, poate că da.
Istoriseam despre conferința privind
orientarea profesională la care au participat numeroși colegi tineri, deja
medici specialiști sau medici primari, care au fost de acord să vină să
transmită un mesaj către viitorii colegi. Amfiteatrul Institutului
„Cantacuzino“ a fost plin. În final, unul dintre studenți mi-a cerut opinia cu
privire la părăsirea României, pe un ton prin care îmi indica aprecierea sa
față de un atare demers. Am răspuns pe scurt – „această întrebare mă lovește
direct în plex“, pentru că eu sunt convins că avem nevoie de colegi în țară,
pentru că avem pacienți care au nevoie de acești colegi aici. Pentru că toți
avem și o datorie, nu doar drepturi. Nu doar pentru că ne-am născut pe aceste
meleaguri, dar și pentru că am fost pregătiți, gratuit, 12 plus patru – șase
ani. Unul din medicii primari, bun cunoscător al istoriei României, a preluat
mesajul și a adresat întregii săli îndemnul de a vedea că aproape în fiecare
sat există un mic monument închinat eroilor neamului, acelor conaționali care
s-au jertfit pentru țară, pentru neam, pentru viitorime, fără niciun interes
personal. Iar jertfa nu trebuie uitată nicicum, nicicând. Am auzit unii tineri,
viitori colegi, spunând „eh, aceasta a fost atunci, acum sunt alte vremuri...“.
Parțial este adevărat, dar dacă nu ne pasă, atunci este tare rău și nepăsarea
se va răsfrânge, vrând-nevrând, cândva, și asupra noastră sau asupra celor
dragi.
Avem o datorie, aceea de a îi
învăța și a îi crește pe viitorii colegi. Unii dintre noi chiar credem în
această datorie. Am lucrat cândva cu o astfel de persoană. Noi organizăm cercul
de microbiologie din anul 2000, așa că aceasta a participat la activități de
când era în anul doi. A învățat să prezinte, să asculte pe alții, cum să
critice în mod constructiv și cum să elaboreze un mesaj de feedback. A lucrat
atât cât s-a putut și practic. Având o mulțumire în cadrul tuturor acestor
activități, începând cu acel an a fost una dintre persoanele care „nu au
dispărut“ după anul doi. Mi-a scris și în anii următorii, mi-a mai cerut
sfatul, a mai revenit și la unele dintre activitățile cercului de
microbiologie. Ulterior m-a întrebat dacă nu aș putea să îi coordonez
activitatea și pentru realizarea lucrării de licență și am fost de acord. Unii
dintre tineri, din motive financiare, au ales ca vacanța să fie utilizată în
alt scop. Și în acest caz vacanța a fost transformată prin intermediul
programului „Work and travel“ și, astfel, am ajuns să finalizăm o lucrare de
licență, bazându-ne pe sistemele electronice de corespondență la distanță de
mări și țări, de mii de kilometri. Am făcut tot ce ținea de mine și am ajutat
cât am putut de mult. Mai târziu, într-o decembrie, am primit o invitație care
părea puțin de neexplicat. Urma să merg împreună cu soția mea la o ceainărie,
necunoscută, nici nu mai țin minte pentru ce motiv. Pentru a nu îmi supăra
soția am acceptat, cu „noduri“, și am mers. Acolo mă aștepta o surpriză
concretizată prin prezența mai multor viitori colegi, toți participanți la
cercul de microbiologie de-a lungul anilor, care au dorit să îmi ureze la mulți
ani. Am primit și un cadou, un ceas de perete în care erau incluse pozele lor.
Mie nu îmi place deloc să primesc cadouri. Aproape că nu suport cadourile
„clasice“ sau cadourile care se aduc așa, cumva, ca mulțumire pentru cine știe
ce ajutor pe care l-aș fi dat. Eu nu ajut ca să primesc cadouri. Altfel spus,
îmi place să primesc cadourile care îmi fac plăcere. Îmi place ca studenții să
fie atenți și să dorească să învețe, îmi place ca studenții să se manifeste
colegial între ei, îmi place să primesc drept cadou teze scrise atât de bine,
încât să pot să acord numai note de zece. Însă, atâta vreme cât nu primesc
cadourile ce îmi plac, altele nu vreau.
Am primit acel ceas, dar atunci
când mă uit la el observ că majoritatea celor care au făcut poza „pentru mine“
au dispărut. Despre cei mai mulți „din ceas“ nu mai știu absolut nimic, de
parcă nu ar fi auzit niciodată de la mine despre colegialitate, despre legături
între colegi și multe altele. Revenind la persoana despre care vorbeam, a ales
mai târziu o anume specialitate și m-a rugat să îi coordonez și pregătirea
doctorală. Din anul doi și până la acel moment s-a arătat o persoană serioasă,
colegială, de-a lungul timpului mi-a cerut sfatul de nenumărate ori (în toate
domeniile în care a dorit și a crezut că poate obține de la mine un sprijin –
pe care l-a primit, de fiecare dată). Am fost de acord. În timpul pregătirii
pentru examen m-a făcut să îmi aduc aminte de anii doi – șase, pentru că de
foarte multe ori îmi scria un e-mail și îmi povestea teama pe care o are
înainte de un examen, iar eu o linișteam de fiecare dată. La fel și acum. Mi-a
scris zeci de e-mail-uri în care ba nu dorea să se mai înscrie, ba avea
certitudinea că nu va lua examenul, ba credea că nota va fi mică și nu va putea
obține bursă, și tot așa. Ca de obicei, am răspuns fiecărei temere (la orice
oră din zi și din noapte) și până la urmă a luat și examenul, a luat și o notă
pentru bursă, a început și doctoratul. Mai târziu, la fel ca pentru alți
colegi, m-am luptat să obțină și mai mult – și au obținut, doar că, pe ce
trecea timpul, pe măsură ce direcția interesului personal se schimba, în
aceeași măsură, în sens invers se mai respectau lucrurile pe care le agreasem
împreună.
Mie îmi spun mulți studenți,
viitori colegi – „nu aș vrea să vă dezamăgesc“ (iar când spun asta se referă
aproape exclusiv la teza de examen, la nota meritată la examen). Eu le răspund
de fiecare dată că nu prin asta mă pot dezamăgi. Eu nu urmăresc dezvoltarea
unui student strict prin ceea ce scrie într-un ceas sau două, la examen. Un
student, un viitor coleg, un om, nu se poate aprecia prin câteva pagini scrise,
uneori sub presiune. Eu încerc să evaluez pe cei cu care vin în contact în
calitate de coordonator sau examinator în așa mod încât să pot să-i apreciez în
ansamblu și aproape de fiecare dată în favoarea lor. Dar pot să spun, cu mult
necaz, că activitatea de pregătire doctorală și activitatea doctoranzilor m-a
dezamăgit. Am rămas cu un gust amar general, iar în particular chiar și mai
mult decât atât. Eu nu doresc să primesc cadouri. Sau dacă doresc, sunt doar
anumite cadouri care îmi fac plăcere. Aș dori să am studenți dornici să învețe,
viitori colegi dornici să fie foarte buni în domeniul lor de activitate și
omenoși, doctoranzi care să privească activitatea doctorală așa cum a fost
aceasta descrisă și nu doar ca pe o mică platformă necesară pentru cine mai
știe ce. Aș dori colegialitate demonstrată prin fapte, nu prin vorbe.
