Trebuie să recunosc că până în urmă cu doar câteva luni nu știam
mai nimic despre viața lui Oliver Sacks, neurolog faimos nu doar pentru
cariera sa profesională, ci mai ales pentru cărțile publicate, în care
pacienții săi devin eroii povestirilor. Dar ultima lui carte, apărută cu puține
luni înainte de moartea sa, On the move. A life („În mișcare. O viață“, în traducerea apărută la
Humanitas), îl are ca erou pe însuși ilustrul autor, el devenind propriul său
biograf. Deși autobiografică, On the move nu e o simplă descriere a
vieții autorului; aș spune că reprezintă mai degrabă o chintesență a celorlalte
volume publicate de Sacks de-a lungul anilor.
Citatul alăturat, luat
din acest ultim volum, vorbește despre moarte și despre unicitatea fiecăruia
dintre noi. E unul din puținele puncte ale cărții în care e vorba de dispariția
naturală și fiziologică a fiecărei făpturi care se naște pentru a dispărea la
un moment dat. Oliver Sacks se știa bolnav, știa că i se apropie sfârșitul,
reușise să termine de scris ultima sa carte și a folosit prilejul pentru a
exprima ceea ce în limba engleză se numește wishful thinking, adică
speranța că, odată dispărut, fiecare din noi (deci și autorul) lasă un gol
imposibil de umplut. Deșartă dorință! Cimitirele sunt pline de morminte ale
unor oameni care nu pot fi înlocuiți. Un tânăr medic moldovean, educat în
spiritul culturii rusești, îmi povestea deunăzi despre o convorbire între doi
pușcăriași dintr-o închisoare siberiană, în care cel mai tânăr dintre ei își
exprima certitudinea că nu va fi nici uitat, nici înlocuit de cei dragi, care-i
așteaptă eliberarea (de care însă nimeni nu era sigur că va veni vreodată). Cel
mai în vârstă a luat un pahar, l-a umplut cu apă, a introdus inelarul mâinii
stângi în apă și l-a retras imediat, arătând cu ce repeziciune apa umpluse
spațiul ocupat de deget în urmă cu numai o fracțiune de secundă. Spre deosebire
de Oliver Sacks, imensa majoritate a muritorilor e convinsă de cumplita
veridicitate a înlocuirii celui dispărut.
E însă cazul să deosebim
între a fi înlocuit și a fi uitat, pentru că ele sunt diferențe fundamentale.
Înlocuirea celui dispărut există la toate nivelurile, pentru că așa e făcută
lumea, așa funcționează societatea. Suntem înlocuiți de cei ce vin după noi, de
proprii noștri elevi, de cei pe care i-am format exact pentru acest scop, de a
duce mai departe cele începute sau continuate de noi – pentru că fiecare, la
rândul lui, a înlocuit pe cineva.
S-ar putea obiecta că
Sacks s-a referit, printre altele, la imposibilitatea înlocuirii unui membru al familiei. Un părinte e de
neînlocuit, la fel un partener de viață – sentimentul de dragoste nu poate fi
șters din memoria celor rămași în viață. Dar Sacks nu a lăsat după el niciun
membru al familiei. A fost homosexual, niciodată căsătorit, și nu a avut copii.
Părinții și cei trei frați ai săi au decedat înaintea sa, așa că trebuie să ne
întoarcem la ipoteza că, de fapt, Sacks, în acest citat, s-a referit la viața
socială și profesională. Or, dacă lucrurile stau așa, s-a înșelat amarnic!
Oricare din noi poate fi înlocuit după moarte, iar apa vieții va umple cu
viteza luminii spațiul rămas gol doar pentru un singur moment.
Dar aș dori să mă întorc
la diferența dintre a fi înlocuit și a fi uitat. Memoria mă poate înșela, dar
cred că m-am mai referit la cunoscuta frază a unui nu mai puțin cunoscut
scriitor israelian, care susținea că fiecare din noi moare de două ori: o dată
când își predă sufletul Creatorului și a doua oară când e uitat de cei care l-au cunoscut. Și
uitarea e naturală, chiar în cazul în care e vorba de ființe umane. Cu toate
acestea, memoria colectivă și individuală posedă capacitatea de a înregistra acele
persoane care, prin cele întreprinse de-a lungul întregii vieți, au lăsat ceva
de preț în urma lor. Dar aici se impune o întrebare al cărui răspuns nu e ușor
de găsit: din tot ce ar putea fi definit ca „de valoare“, câți dintre noi sunt
capabili să creeze ceva care să se încadreze în această categorie?
Mulți din pacienții
răposatului meu părinte i-au păstrat memoria și unii chiar s-au considerat
părăsiți în momentul dispariției sale, dar sunt convins că nimeni dintre noi,
medicii, nu-și îngrijește cu devotament pacienții cu scopul de a nu fi uitat de
cei pe care i-a tratat. Sunt, de asemenea, convins că mulți dintre noi ar dori
să fie amintiți tocmai pentru spiritul de devotament față de cei care și-au
predat în mâinile noastre propria lor sănătate.
Dar mai sunt multe alte
aspecte ale vieții care pot face un om de neuitat. În memoria mea, Theodor
Burghele a rămas omul care mi-a infiltrat respectul pentru corectitudinea
informației. Profesorul Burghele a fost întemeietor de școală și sunt convins
că mulți din cei care au avut șansa să activeze alături de el îi păstrează
aceeași amintire. Dar noi am învățat anatomia după Testut și semiologia după
Sergent, cu histologia explicată de Nițulescu și ftiziologia predată de Max
Popper, iar lista poate continua. Sunt nume ce nu pot fi uitate, chiar dacă,
de-a lungul vremii, tratatele clasice au ajuns, inevitabil, depășite și au fost
înlocuite cu altele. Deschizătorii de drumuri nu sunt uitați, iar continuatorii
lor, în marea lor majoritate, amintesc de la cine au preluat bazele
cunoștințelor lor, dezvoltate pe parcurs, îmbunătățite și actualizate. Ceea ce
nu înseamnă că memoria colectivă păstrează doar numele unor personalități a
căror activitate a influențat în bine situația celor din jur. Oare trebuie
amintit aici un nume ca al lui Hitler, că să ne convingem că nu tot ce se
reține merită a fi respectat și plasat în cartea de aur a civilizației? Oare
Mengele, absolvent al unei facultăți de medicină, ca noi toți, poate fi păstrat
în memorie fără a aminti imediat faptul că, prin imensele sale crime, nu a făcut
decât să întineze și să mânjească cu sânge nobila profesiune de tămăduitor?
E foarte probabil ca
Oliver Sacks să fie deja înlocuit și acest fapt s-a petrecut încă înainte de
dispariția sa fizică. El este, ca oricare dintre noi, ușor de înlocuit, dar
memoria sa va fi păstrată, pentru că și-a dedicat viața tratării pacienților
săi, studiului acelor aspecte patologice aparținând domeniului neurologiei,
căutării de explicații pentru fenomene greu de înțeles, precum și pentru că
Sacks e cel care a inițiat tratamentul cu L-dopa în cazurile de postencefalită
letargică, subiectul cunoscutului său volum intitulat „Awakenings“. Procesul
de selecție în vederea memorizării e unul foarte complex, dar până la urmă
ciurul istoriei filtrează în mod pozitiv și reține acele nume cu care omenirea
se poate mândri. N-am nicio îndoială că Oliver Sacks își va păstra locul în
memoria posterității. O merită pe deplin.
|
 „Un om care moare nu poate
fi înlocuit. Cel care dispare lasă un loc gol, care nu poate fi luat de nimeni,
pentru că soarta fiecăruia din noi, genetică și neurală, e unică. Această
soartă individuală ne face să ne căutăm, fiecare, propria cale în viață și să
dispărem, fiecare, prin propriul său deces.“
(Oliver Sacks, 1933–2015)
|
