Cititorul se poate întreba, pe bună dreptate, care e mecanismul
selecționării citatelor pe care încerc să le dezvolt la această rubrică.
Adevărul e mult mai simplu decât și l-ar putea închipui cineva. Aș îndrăzni să
pomenesc cuvântul inspirație, dacă nu mi‑ar fi frică că sună prea artificial.
De fapt, e vorba de a alege, de fiecare dată, una din frazele pe care le notez
și acumulez în micul meu carnețel deja de zeci de ani, în speranța că ele mă
vor ajuta să înțeleg lumea mai bine decât aș face-o bazându-mă doar pe
intuiție. Niciodată nu am selectat un citat folosind criterii care să se refere
la concepțiile politice sau filozofice ale autorului, ci am încercat (și sper
că am reușit) să fac abstracție de teoriile enunțate sau de politica practicată
de-a lungul anilor de autorul unui citat pe care l-am găsit potrivit pentru
a-și găsi loc în carnețelul meu. Așa se explică faptul că, de data aceasta, am
ales un citat provenit dintr-un interviu oferit de Neagu Djuvara.
Am găsit potrivit citatul alăturat pentru a discuta mai pe larg
despre îndeletnicirea obligatorie a medicului – de a scrie. Și nu mă refer aici
numai la activitatea scriitoricească, deși e bine cunoscută înclinația
medicului de a se dedica artei scriitoricești. Noi, medicii, scriem tot timpul
și din toate timpurile! Completăm foi de observație, rețete, certificate,
epicrize și, în mai toate cazurile, folosim regulile scrisului cu care am fost
obișnuiți încă de pe băncile școlii. Dar, pe lângă această obligativitate
zilnică, medicii scriu și articole științifice, iar în acest domeniu
rigurozitatea frazei și exactitatea expresiilor capătă o importanță
covârșitoare. Stilul unei lucrări științifice poartă amprenta intelectuală și
profesională a individului. Uneori, citind un articol conceput de un cunoscut
confrate, te trezești recunoscând personalitatea celui care semnează în josul
paginii.
Pe parcursul îndelungatei mele cariere profesionale, am
îndeplinit, printre altele, și funcția de redactor, de editor sau de revizor al
unor lucrări științifice, concepute de un număr mare de confrați, tineri și
adulți, unii încă în ultimul an de studii, iar alții aflați în vârful piramidei
profesionale și academice. Nu o dată m-am întrebat, la citirea unor lucrări
scrise sub o formă complet inacceptabilă, cum se poate explica acest fenomen
pseudointelectual, de eliberare de sub „condeiul“ tău a unei compoziții
științifice ce conține nu numai greșeli gramaticale, dar și fraze în spatele
cărora nu se află mai nimic sau al căror context rămâne o enigmă pentru cel ce
le citește. Mi se va spune că acesta e rolul editorului, de a corecta
manuscrisul, de a-l face inteligibil și de a-l transforma în ceva lizibil, fără
să provoace o reacție pe care noi o numim de respingere.
Nu mă pot opri din impulsul de a apela la celebra anecdotă, a
cărui erou e chirurgul ce pleacă la vânătoare de rațe sălbatice, doboară câteva
păsări la întâmplare și cere să vină un anatomopatolog care să deosebească
rațele sălbatice de acele nefericite zburătoare ivite, nepoftite, în
traiectoria glonțului ucigaș! Într-adevăr, nu o dată, editorul funcționează ca
anatomopatologul din poveste. Situația nu e deloc simplă. Uneori te afli în
fața unui manuscris conceput total neglijent, dar care conține date și noțiuni
ce merită a fi făcute cunoscute publicului cititor. În asemenea cazuri, nu-ți
poți permite luxul de a respinge manuscrisul și ceea ce-ți rămâne de făcut e,
de fapt, rescrierea textului, folosind ideile incluse, dar încercând, cu forțe
proprii, a-i îmbunătăți calitatea. Rezultatul final e uneori de-a dreptul
ridicol: datele aparțin autorului, dar textul e complet altul. Și atunci, se
pune întrebarea: oare autorul textului original își va putea recunoaște „opera“
retușată radical de altcineva?
E de spus și despre „arta“ retușării unui text. Bazat pe propria
mea experiență, a unui individ la care scrisul ocupă un loc important în activitatea
zilnică, mă simt obligat să enunț o realitate prea bine cunoscută de mulți
autori: nu există limite în procesul retușării unui text! De fiecare dată când
recitești cele scrise, se vor mai găsi cuvinte sau fraze care se cer modificate
sau adăugate. Uneori, ordinea cuvintelor în frază ți se pare nepotrivită,
alteori, paragrafe întregi dispar la o a doua sau a treia citire sau își
schimbă poziția în text. Un cuvânt înlocuiește pe altul, o virgulă apare unde
nu fusese consemnată și un punct își face binecuvântata apariție pentru a
despărți o frază pe cât de lungă tot pe atât de imposibil de înțeles. Se spune
că Balzac devenise obsedat de ideea corecturii textelor, încât chiar și atunci
când primea în dar o carte scrisă de altul, citea textul cu creionul în mână,
corectându-l după cum ar fi vrut să fie scris de la bun început.
La polul opus se află medicul căruia puțin îi pasă cum va fi
citit textul încropit de el însuși. Cei care aparțin acestei categorii par a nu
fi conștienți de faptul că cele scrise reprezintă, de fapt, cartea de vizită
intelectuală a semnatarului. Voi aminti aici acele cazuri în care am fost
nevoit să întocmesc o expertiză medico-legală, având ca subiect decesul unui
pacient sau o complicație gravă și aparent nejustificată. În aceste ocazii,
precizia, exactitatea datelor și a frazelor capătă o importanță crucială.
Cititorul e rugat să-și imagineze o descriere a unui act de resuscitare
cardiorespiratorie din care se desprinde o totală confuzie în legătură cu
ordinea în care s-au pus în aplicare regulile acestei proceduri cruciale.
Uneori ai impresia că cel care semnează protocolul resuscitării nu are idee de
felul cum se cere aplicată procedura. Inutil a aminti aici impresia pe care o
lasă un asemenea text și tendința celui care trebuie să judece atitudinea
terapeutică a medicului de a ajunge la concluzia de neglijență și/sau ignoranță
profesională.
Vorbind de semnătură, gândul mă duce la răposatul meu părinte, medic
internist, care mă educase încă de pe băncile facultății în spiritul obligativității
de a verifica și reverifica orice text care va purta semnătura mea. „Fiul meu,
orice document semnat de tine, foaie de observație, certificat medical sau
rețetă, totul trebuie controlat, textul va conține doar date exacte, nimic
ipotetic. Semnătura ta e de fapt sigiliul pus pe text, după ce ai semnat, nimic
nu mai poate fi modificat.“ Oare câți din cei ce citesc aceste rânduri au avut
șansa să primească un asemenea sfat din fragedă pruncie profesională?
În prezent se scrie cu o
exagerată doză de încredere în sine, întrucât computerul oferă un program de
corectare automată a greșelilor gramaticale. Această senzație falsă duce la
încorporarea unor greșeli de text, chiar dacă cele gramaticale s-au redus
semnificativ. Niciun program nu e însă capabil să îmbunătățească înțelesul unei
fraze sau să includă cuvinte sau expresii care să ușureze lectura. Iată de ce
citatul lui Djuvara are o semnificație deosebită pentru orice medic. Obligația
de a citi și reciti un text are scopul nu numai de a proteja renumele
semnatarului, dar, de multe ori, reușește să prevină incidente neplăcute
provocate de inexactități sau erori de exprimare.
Mi se va spune că acest proces de corectare și retușare cere
timp și că medicul de azi suferă de o cumplită lipsă de timp. Festina lente!
Mai ales ia-o încet atunci când la sfârșit e nevoie să-ți pui semnătura și
parafa. Profesia noastră e una din cele mai umane și mai producătoare de
satisfacții. Noi aducem copii pe lume, noi însănătoșim bolnavi și alinăm
suferințe. În ochii mei nu există o profesie mai înălțătoare din punct de
vedere uman decât cea pe care o practicăm noi zi de zi. De aceea, grija
fiecăruia dintre noi trebuie să cuprindă, pe lângă cea legată de starea
pacientului, și pe cea pentru propria noastră persoană. Iar grija pentru
acuratețea textului semnat și parafat face parte, fără discuție, din acest
proces important.
|
 „Recitesc de o sută de ori ceea ce am scris,
cioplesc fraza.“
(Neagu Djuvara, n. 1916)
|
