O săptămână
întreagă, zi de zi, între 19 şi 25 noiembrie a.c., s-au derulat activităţile
grupate generic sub titulatura Basic
Research Skills 2012, organizate de Grupul studenţilor medicinişti cu
activitate ştiinţifică din UMF „Carol Davila“ (Scientific Organization of
Medical Students – SOMS), în parteneriat cu British Council. Zeci de studenţi şi
rezidenţi au participat la suita de workshopuri şi prelegeri; subiectele, care
mai de care mai interesante, au ţinut auditoriul puternic ancorat la dezbateri,
iar interactivitatea a fost la ea acasă pe întreg parcursul evenimentului.
Înfiinţată în 1987, SOMS reuneşte mediciniştii
cu preocupări ştiinţifice constante, dovedite prin comunicări şi publicaţii.
SOMS este singura organizaţie studenţească cu activităţi exclusiv ştiinţifice şi
nesindicale din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“
Bucureşti şi urmăreşte dezvoltarea profesională a membrilor săi, după
standardele internaţionale ale cercetării.
În primele patru zile ale evenimentului,
gazdă a fost Biblioteca Facultăţii de Medicină, prin sala de lectură „Daniel
Danielopolu“. Au urmat, apoi, Aula Academiei Române (unde a avut loc sesiunea
omagială George Emil Palade), sediul British Council şi Institutul Cantacuzino.
Totul s-a încheiat duminică, 25 noiembrie, printr-o vizită la Muzeul Naţional
de Istorie Naturală „Grigore Antipa“.
Mai multe despre această iniţiativă a SOMS,
am aflat de la Alexandru Călin, preşedintele organizaţiei, care spune că este
vorba de un proiect amplu, ce
încearcă să ofere studenţilor şi rezidenţilor
posibilitatea înţelegerii şi aplicării principiilor de bază în domeniul cercetării
biomedicale. De altfel, în cuvântul său de deschidere, preşedintele SOMS chiar
a insistat pe o percepţie corectă, încă de la nivel predoctoral, a însemnătăţii
cercetării şi a faptului că aceasta trebuie să fie recunoscută ca parte
integrantă a educaţiei universitare. Cercetarea la nivel universitar este esenţială
pentru toţi studenţii, nu doar pentru cei care aspiră la o carieră ştiinţifică.
Luând parte activă la studii şi cercetări, studenţii îşi pot dezvolta spiritul
critic şi gândirea independent şi integrativ, îşi pot descoperi şi dezvolta
aptitudini, pot înţelege natura cercetării ştiinţifice, precum şi importanţa
acesteia pentru starea de sănătate a populaţiei.
Fără să lungim vorba, iată echipa SOMS care
a fost sufletul organizării acestui eveniment: Alexandru Călin (preşedinte),
Aldebarani Gonzalez (vicepreşedinte), Maria-Sînziana Muraru (secretar ştiinţific),
Ana-Maria Rădulescu (secretar administrativ), Alexandru Pâslaru, Irina
Cristescu, Radu Mirică, Alexandra Bănică, Vlad Berbecar, Andrei Marin, Raluca
Tipa, Tiberiu Andrişan, Grigorina Mitrofan, Iuliana Barangă, Anca Toma.
În cele ce urmează, o sinteză a expunerilor
care ni s-au părut mai interesante ne poartă paşii prin meandrele cercetării,
un bun exemplu al modului în care domeniul poate fi abordat de tinerii aflaţi
la început de drum.
Cum porneşti un laborator
Prof. dr. Leon Zăgrean, iniţiatorul Societăţii
Naţionale de Neuroştiinţe (2001), al cărei preşedinte a fost mai bine de un
deceniu, directorul Centrului de excelenţă în neuroştiinţe al UMF „Carol
Davila“ (din 2005), a susţinut o prelegere despre istoria laboratorului pe care
îl conduce, despre perspectivele tinerilor cercetători şi necesitatea actuală
de a îmbina în carieră clinica şi cercetarea. Cel mai important aspect, pentru
dezvoltarea unui laborator, în opinia sa, este calitatea celor care urmează să
lucreze acolo. Plăcerea de a cunoaşte şi, mai apoi, convingerea că cercetarea
este esenţială societăţii, inclusiv medicinii, au fost determinante şi în ceea
ce priveşte opţiunea profesorului Zăgrean pentru cercetare. În laboratorul pe
care l-a dezvoltat, „unul dintre cele mai bune din România şi, probabil, chiar
din Europa, unde se manifestă contribuţia studenţilor“, a perfecţionat un model
de ischemie-reperfuzie cerebrală globală, cu înregistrarea
electroencefalogramei, la şobolan.
„Lumea este mult mai conştientă astăzi de
faptul că cercetarea este cea mai importantă pârghie de dezvoltare a societăţii.
Într-adevăr, nu toţi au ajuns la un grad suficient de conştienţă sau de cunoaştere,
dar cei care iau decizii şi privesc lucrurile în perspectivă realizează acest
lucru, pentru că vremurile pe care le trăim acum, ca perioadă istorică, sunt
reprezentate de o societate bazată pe
cunoaştere“, opinează profesorul Zăgrean.
Medicina bazată pe dovezi
Unde pot fi găsite şi cum pot fi folosite
dovezile ştiinţifice provenite din studiile clinice? Am aflat acest lucru de la
prof. dr. Dragoş Vinereanu, care spune că „a practica medicina bazată pe dovezi
înseamnă a integra experienţa clinică personală cu cea mai bună dovadă existentă
rezultată din cercetarea sistematică“. În prezent profesor universitar şi şeful
Secţiei cardiologie 2 a Spitalului Universitar de Urgenţă Bucureşti, Dragoş
Vinereanu a absolvit UMF „Carol Davila“ în 1990, dar s-a specializat şi a
realizat cercetare clinică în cardiologie la University of Wales College of
Medicine, din Cardiff. Este prim autor sau coautor la peste 500 de prezentări ştiinţifice
şi mai mult de 100 de articole originale, unele publicate în New England Journal of Medicine, The Lancet sau Circulation. 
De asemenea, a fost invitat ca lector la mai multe
cursuri şi manifestări ştiinţifice internaţionale. Activitatea sa de cercetare
se remarcă şi prin conducerea sau participarea la desfăşurarea a mai mult de 60
de studii clinice. Este coordonator naţional şi membru al comitetului ştiinţific
internaţional în 14 trialuri clinice. Coordonează, la nivel naţional, registrul
de infarct miocardic acut şi intervenţii percutanate coronariene. De curând, a
devenit membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale şi este secretarul
filialei Bucureşti a acesteia. Este şi preşedintele Comisiei consultative de
cardiologie din cadrul Ministerului Sănătăţii, dar şi prorector ştiinţific al
UMF „Carol Davila“.
Medicina bazată pe dovezi (EBM) este un
concept cu două componente, spune profesorul Vinereanu: dovada ştiinţifică de
cea mai bună calitate şi experienţa clinică a fiecăruia. Cu alte cuvinte, nu
orice dovadă ştiinţifică este EBM cât timp nu este trecută prin filtrul
gândirii şi experienţei clinice a fiecărui practician.
Unde căutăm?
La ora actuală, suntem sprijiniţi de
multiple baze de date, accesibile pe internet, care conţin diferite tipuri de
dovezi medicale. Putem spune că, până la urmă, toate sunt bune, dar prof. dr.
Dragoş Vinereanu ne recomandă şase dintre ele – „sunt verificate, au trecut
proba timpului şi sunt unanim acceptate ca nişte baze de date foarte utile“.
Prima ar fi Medline. O bază de date imensă, din care se poate selecta, prin
anumite motoare de căutare, tot ce este necesar pentru realizarea unui articol.
Este o bază de date pe care o utilizează, o centralizează şi o evaluează
guvernul SUA. Are marele avantaj că este gratuită.
A doua, în ordine, este Medscape. Structurată pe specialităţi, are şi o parte gratuită, unde
ne putem înregistra şi avem acces la mai multe articole importante din diferite
domenii ştiinţifice. Mai mult, prin autorii săi, Medscape face şi recenzii ale unor articole ştiinţifice.
Urmează HINARI(Health InterNetwork Access to Research Initiative) şi EBM (Evidence-based
medicine), două baze de date
academice, cu multe recenzii importante. Prima este coordonată de Oxford, a
doua de BMJ.
Ovid şi ScienceDirect sunt, probabil, bazele de
date cele mai spectaculoase, prin articolele in extenso din diferite reviste medicale. Ambele oferă acces online
la circa 25.000 de jurnale, pe diferite specialităţi.
Calitatea dovezilor ştiinţifice…
După importanţa lor, dovezile ştiinţifice
sunt clasificate în trei categorii. Dovezile de tip A sunt cele mai puternice.
Dacă pentru un anumit tip de medicament există dovezi de tip A, înseamnă că
avem cel puţin două studii randomizate pozitive cu privire la utilizarea
acestuia. Dovezile de tip B sunt ceva mai slabe: a existat un singur studiu
important randomizat, care să dovedească faptul că medicamentul este bun, sau
există mai multe studii mai mici, nerandomizate, în aceeaşi direcţie. Nivelul C
este greu de definit, căci exprimă opinia experţilor. Spre exemplu, nu se va
face niciodată un studiu mare randomizat controlat placebo, care să demonstreze
că nitroglicerina este bună în angina pectorală; toată lumea ştie că, dacă
treci printr-o criză de angină pectorală şi pui nitroglicerină sub limbă, îţi
trece. Există deja opinia experţilor şi nu mai este nevoie de studii randomizate
care să demonstreze acest lucru. Dovezile de tip C pot fi uneori la fel de
puternice precum cele de tip A; depinde însă, până la urmă, de experţi.
Pe baza dovezilor, ghidurile elaborate de
societăţile internaţionale clasifică recomandările pe care le includ. Gradul I
– „Este clar, acesta este medicamentul!“ – înseamnă că există dovezi puternice
din cel puţin două studii, adică dovezi de tip A. Gradul IIa, este mai voalat –
„Poţi aplica acest tratament, însă nu există dovezi suficiente“. De obicei,
nivelul de dovadă este de tip B – există un studiu pozitiv pentru medicamentul
respectiv, a ieşit bine, dar nu încă foarte clar. Gradul IIb – „Poate fi
utilizat, dar deocamdată nu există suficiente dovezi, nici de bine, nici de rău“.
În ce priveşte gradul III, aici este clar că medicamentul nu poate fi utilizat:
nu există dovezi, face rău sau nu este bun de nimic.
…şi a publicaţiilor medicale
În prezent, sunt peste 8.000 de reviste în
lume, cu un factor de impact cuantificabil. Primele cinci sunt: New England Journal of Medicine (NEJM), Nature, Science, Journal of the American Medical Association (JAMA) şi The Lancet. NEJM publică toate studiile clinice mari, care impun anumite linii
terapeutice în medicina modernă. Ca urmare a acestui fapt, sunt şi foarte
citate. Nature şi Science sunt jurnale de ştiinţă, care publică cele mai multe
articole ce ulterior ajung la premiul Nobel: în general, studii de medicină
experimentală şi medicină fundamentală; şi acestea sunt citate, dar mai târziu,
atunci când descoperirea publicată începe să aibă importanţă clinică. JAMA şi The Lancet sunt reviste de medicină internă, care publică studii
clinice foarte puternice.
Jurnalele specializate sunt undeva mai la
coada clasamentului. Dacă e să ne uităm la cele de cardiologie – una dintre
specialităţile bine reprezentate în revistele puternice – primul şi cel mai
important jurnal dedicat acestei specialităţi apare abia pe locul 119. Este
vorba de Circulation, cu un scor de
influenţă de 8,5.
Sunt 44 de reviste româneşti indexate ISI şi
cu factor de impact calculat. E bine, spune Dragoş Vinereanu, pentru că acum câţiva
ani nu erau mai mult de şase. Din 44, doar nouă sunt reviste medicale. Primele
cinci: Journal of Cellular and Molecular
Medicine, Journal of Gastrointestinal
and Liver Diseases, Revista Chirurgia
(Bucureşti), Revista Română de Bioetică
(Iaşi) şi Romanian Journal of Morphology
and Embryology (Bucureşti).
Cum citim literatura medicală
Cât de mult trebuie să credem studiile pe
care le citim? Cum putem fi păcăliţi de anumite studii şi, mai ales, de
diferite firme de medicamente sau dispozitive medicale care vor să îşi vândă
produsele? Explicaţia o găsim în ceea ce se cheamă „interpretarea clinică a
literaturii medicale“. Adică nu trebuie să acceptăm totul, dar nici să
respingem totul fără să trecem prin filtrul propriei noastre gândiri medicale.
Profesorul Vinereanu prezintă câteva aspecte
de care trebuie ţinut seama atunci când dorim să citim un studiu clinic.
Astfel, primul lucru care trebuie luat în calcul la realizarea unui studiu este
eşantionarea: câţi pacienţi luăm în studiu astfel încât rezultatele să fie
pertinente din punct de vedere statistic. Apoi, comparaţiile multiple. Sunt
comparaţii strict statistice, care, cu cât sunt mai multe, cu atât există riscul
(sau şansa) ca unele să iasă pozitive. Ies aşa nu pentru că în realitate chiar
sunt pozitive, ci pentru că aceasta este statistica – jocul matematic.
Iată de ce, pentru lumea reală a pacienţilor,
studiile randomizate reprezintă apogeul cercetării. Orice studiu serios, de
obicei, prezintă un grafic care arată câţi au intrat în studiu (adică au fost
randomizaţi), câţi pe medicament, câţi pe placebo şi câţi au terminat studiul.
Este foarte important să existe o eşantionare
bună, pentru că, dacă opreşti studiul prea devreme, deoarece nu mai ai suficienţi
pacienţi din cei pe care i-ai introdus în studiu, rişti ca rezultatele să nu
fie semnificative statistic. Concluziile pe care le adresezi comunităţii ştiinţifice
medicale, practicienilor care utilizează medicamentul respectiv, vor fi
eronate.
Capcanele analizei pe subgrupuri
Reprezentanţii medicali au o plăcere
exagerată de a utiliza analiza pe subgrupuri, mai ales atunci când medicamentul
pe care îl promovează, nu s-a demonstrat într-un studiu mare că ar fi mai bun
decât un altul. Şi atunci, aduc argumentul că, într-un anumit subgrup, cu
anumite caracteristici, medicamentul respectiv a fost mai bun decât celălalt.
Analiza pe subgrupuri nu aduce însă nicio concluzie finală, ci doar ridică nişte
ipoteze. Aşadar, mare atenţie!
Un exemplu de acest gen îl reprezintă
aspirina. La început, a fost utilizată în reumatism. Şi ce s-a constatat? În
analiza pe subgrupuri, la multiplele studii din reumatism în care s-a
administrat aspirină, s-a constatat că inima celor care primeau acest
medicament nu era afectată. De unde, „marea concluzie“ că aspirina nu afectează
inima. Astăzi, acest medicament chiar este indicat în marea majoritate a
bolilor cardiovasculare. Prin urmare, din analiza de subgrupuri a rezultat o
concluzie falsă.
Mare atenţie atunci când analizaţi
literatura ştiinţifică medicală, pentru că sunt multe capcane!
Construcţia unui studiu
Dacă am văzut de unde şi cum ne putem
documenta, am aflat de la conf. dr. Corin Badiu cum selectăm informaţiile obţinute,
cum scriem articolele şi unde le publicăm. În ultimii zece ani, acesta a
coordonat patru programe de cercetare, în prezent fiind directorul unui proiect
complex de cercetare aplicativă câştigat la o competiţie de granturi, din
noiembrie 2011. A contribuit la dezvoltarea laboratorului de
neuroendocrinologie din cadrul Institutului Naţional de Endocrinologie „C. I.
Parhon“, este membru în colectivele editoriale ale revistelor Journal of Cellular and Molecular Medicine
şi Acta Endocrinologica (Bucharest).
„Este important cum privim lucrurile în
domeniul nostru de cercetare“, spune conferenţiarul Badiu. El îi îndeamnă pe
tinerii studenţi să realizeze studii, să existe prin studiile lor. Este
important să ne dedicăm activităţii de cercetare în măsura în care suntem utili
celor din jurul nostru. Dar, înainte de toate, este important să învăţăm să
scriem articole. Să învăţăm să redactăm ceea ce în mod obişnuit avem ca
activitate curentă. Mai mult, trebuie să învăţăm să scriem, pentru că la sfârşitul
facultăţii avem de realizat o teză de licenţă, pentru că din când în când mai
avem un congres, pentru că avem un grant şi trebuie să dăm explicaţii celor de
acolo despre ceea ce am publicat, ca să merităm banii pe care i-am primit.
Pentru că sunt din ce în ce mai des aplicaţii de granturi şi, evident, este
bine să realizăm o aplicaţie care să aibă şanse de reuşită.
Ce să scriem pentru început? Poate un
raport, o observaţie critică despre o operă de artă, o interpretare a realităţii
de zi cu zi. Şi exemplele pot continua. Ca să învăţăm să scriem, trebuie să
alegem reţeta potrivită. Trebuie să pornim de la o întrebare care merită. O
întrebare bine pusă are şi jumătate din răspuns. Pentru asta, trebuie să citim
ce au făcut alţii, dar să ne dedicăm unor lucruri care sunt la frontiera cunoaşterii.
Altfel, dacă repetăm ce au făcut aceştia, articolul nostru nu va avea decât o
valoare de instruire personală. Nu ni-l va publica nimeni în fluxul principal
de informaţie, acolo unde sunt cele mai importante articole.
Oricine poate să scrie, dar trebuie să înveţe
acest lucru. Mai întâi, trebuie să pornim de la idei, să le grupăm într-un
concept, care să fie proiectul de studiu, să încercăm să strângem informaţii
pentru a scrie proiectul şi apoi să finalizăm lucrarea.
Începem cu o problemă. Ca să ştim ce problemă,
citim ce au scris alţii. Apoi definim scopul cercetării, împărţim problema
mare, ca s-o putem aborda în designul studiului, realizăm experimentele, dacă e
cazul (studiul poate fi intervenţional sau observaţional), găsim răspunsuri şi
organizăm datele obţinute în informaţii ce pot fi ordonate.
Înregistrarea datelor
Prima regulă, pentru ca studiul să poată fi
publicat, este ca şi alţi cercetători să îl poată repeta. Cu alte cuvinte,
trebuie să existe suficiente informaţii în capitolul „Material şi metodă“,
pentru a putea permite şi altora să reproducă experimentele.
Când trimitem un articol pentru publicare,
trebuie să verificăm dacă referinţele sunt conform instrucţiunilor. Neapărat să
avem grijă ca, pe măsură ce scriem, să includem referinţele, astfel încât să
avem o listă de bibliografie care se generează progresiv, pe măsura redactării
lucrării. Vom cita corect toţi autorii, anul 
publicaţiei, titlul complet al
articolului, titlul revistei, într-un format standard. Păstrăm apoi, într-un
dosar, toate fişierele care reprezintă bibliografia folosită pentru a scrie
teza de licenţă, doctorat sau articolul nostru, în format pdf.
După ce ne-am informat, trecem la laborator,
realizăm studiul şi începem să strângem informaţiile. Păstrăm cu grijă toate
informaţiile legate de materiale, tip, metodă, într-un format cât mai
accesibil. Format accesibil înseamnă organizat electronic, dar trebuie să avem şi
un registru scris cu datele precise ale experimentelor. Putem să înregistrăm
chiar şi audio sau video.
Când începem să scriem articolul trebuie să ştim
cui ne adresăm. Una este să prezentăm aceste date unor studenţi, alta este la şcoala
doctorală, alta când trimitem la o revistă, de exemplu Nature… Sunt standarde diferite, iar ţinta şi nivelul de lucru sunt
dependente de aceste elemente.
Să trecem la scris
Articolul porneşte de la ceea ce am citit,
de la referinţe, de la fondul problemei. Putem, deci, începe să scriem
introducerea: scopul, obiectivele, ipotezele. Articolul nostru seamănă cu o
sculptură; avem nevoie de un bloc mare, din care tăiem şi aruncăm ce nu ne este
de folos. Dar întâi trebuie să avem blocul. Aşa că scriem cât mai mult, apoi
citim, lăsăm un pic şi începem să tăiem.
Începem cu introducerea, pentru că este
important să ne informăm asupra a ceea ce s-a făcut până la momentul redactării
articolului. Apoi, conducem cititorul către ideea studiului nostru. Nu doar
informativ, ci ca şi când l-am lua de mână şi i-am spune: „uite, vrem să vii cu
noi, autorii, şi să mergi pe drumul acesta, să vezi ce lucruri dorim să îţi arătăm“.
Introducerea trebuie să fie suficient de dezvoltată pentru a da informaţii şi
suficient de scurtă pentru a nu plictisi. Ea descrie fondul problemei în
literatură şi arată resursele disponibile, precum şi experienţa noastră
anterioară, care justifică abordarea problemei. Cu alte cuvinte, în introducere
ne putem cita lucrările anterioare, ne putem arăta erudiţia în domeniu, care ne
justifică poziţia de a aborda acel domeniu ca autoritate profesională.
Ceea ce am realizat practic intră la
capitolul „Material şi metodă“. Aceste date le luăm din caietul de laborator,
unde deja le avem înregistrate. Tot aici intră şi partea de prelucrare
statistică a datelor. Acest capitol reprezintă secţiunea experimentală, care
trebuie scrisă cu rigoare, pentru a permite ca studiul sa fie reprodus. El
trebuie să descrie toate cele necesare cercetării (subiecţi, structură,
experienţă, materiale, instrumente, aparatură etc.), procedurile experimentale,
metode statistice, toate aşezate într-o ordine cronologică. Rezultatele le
prezentăm în aceeaşi ordine în care am abordat experimentul, dar la capitolul
„Rezultate“. Aici este bine să includem tabele, grafice, figuri, cu evaluarea
statistică corespunzătoare.
„Discuţia“ rezultatelor reia câteva lucruri
din introducere. Pornind din punctul lăsat la finalul introducerii, prezentăm
pas cu pas rezultatele studiului nostru, comparativ cu cele din literatură. În
„concluzie“ spunem două-trei idei, nu mai mult de 30 de cuvinte. Paragraful de
concluzii trebuie să fie scurt, să rezume scopul studiului şi să realizeze un răspuns
la întrebarea de la finalul capitolului de introducere. Fără să intre în
structura articolului, se obişnuieşte ca la final să existe un paragraf de mulţumiri
adresate celor care ne-au ajutat şi care nu fac parte dintre autori, inclusiv
cei care au finanţat studiul.
Întrebarea următoare: unde publicăm? Scopul
nostru este să fim vizibili, deci să publicăm acolo unde putem fi indexaţi,
într-o revistă cu un factor de impact cât mai bun.
Obţinerea
şi gestionarea unui grant
Despre modul cum pot fi accesate granturile
pentru cercetare în România, etapele obţinerii unui asemenea grant şi cum se
poate face cercetare la nivel înalt a vorbit conf. dr. Ileana Constantinescu,
directoarea Departamentului de granturi şi cercetare din cadrul UMF „Carol
Davila“ Bucureşti, şefa Centrului de imunogenetică şi virusologie din cadrul
Institutului Clinic Fundeni.
Potrivit acesteia, pentru obţinerea finanţării
unui proiect de cercetare, trebuie avute în vedere anumite aspecte. În primul
rând, studenţii medicinişti trebuie să ştie că, începând de anul acesta, pot
aplica direct la competiţia de granturi din cadrul UMF „Carol Davila“. În ce
priveşte aşteptările universităţii, ca finanţator, Ileana Constantinescu spune
că, mai degrabă, se doreşte o cercetare aplicată şi mai puţin una fundamentală.
Mai mult, personal este interesată în mod special ca prin cercetarea pe care o
face să aducă un plus la patul bolnavului. Nu o interesează neapărat că enzima
X catalizează reacţia Y, iar impactul pe diagnosticul şi tratamentul bolnavului
cu care se confruntă zi de zi în clinică este zero. De aceea, îi sfătuieşte pe
tinerii studenţi să caute o finalitate practică a cercetării, pentru că aceasta
este calea în meseria lor. În al doilea rând, aceasta îi îndeamnă pe cei ce vor
să aplice pentru un grant în cercetare să lucreze cu un profesor universitar de
la stagiul de pregătire, cu echipa de cercetare cu experienţă a clinicii sau
laboratorului respectiv.
În momentul în care aplicaţia a fost
acceptată, cheltuirea banilor trebuie foarte strict justificată. Nu trebuie însă
trecut în partea cealaltă, în care scopul proiectului să fie numai justificarea
banilor, este de părere Ileana Constantinescu. Este un fapt care, din păcate,
astăzi se cam întâmplă, o adevărată nebunie a hârtiilor justificative a
cheltuielilor şi a licitaţiilor. „De foarte multe ori, această birocraţie ne
împiedică să ne concentrăm pe partea ştiinţifică. Cred că legislaţia trebuie
schimbată. Şi nu sunt singura“, afirmă conf. dr. Ileana Constantinescu. Aceasta
mai spune că gestionarea proiectului este o treabă extrem de serioasă: în
momentul în care ai câştigat banii pentru proiect, trebuie să arăţi cum i-ai
cheltuit. Acest lucru trebuie făcut cu mare responsabilitate. Scuzele de orice
natură nu contează. De altfel, Ileana Constantinescu este foarte categorică în
această direcţie: „eşti director de proiect – te ocupi de proiect; dacă ai alte
treburi, faci alte treburi, dar nu mai intri pe proiecte de cercetare!“.
Până la urmă, directoarea Departamentului de
granturi şi cercetare consideră că nu numai finanţarea trebuie să ne
intereseze. Mai întâi este nevoie de idei. Finanţarea vine, nu se poată să nu
vină: „nu reuşim în România, cu siguranţă, dacă vom fi buni, ne vor găsi şi cei
de afară“.
Basic Research Skills continuă
Ediţia 2012 a Basic Research Skills s-a încheiat. Vor mai urma şi altele, ne
asigură organizatorii. „Participanţii au fost deosebit de încântaţi de conţinutul
acestei săptămâni interactive, în care au fost stimulaţi să participe într-o
manieră hands-on. Am fost felicitaţi
pentru organizare, programul foarte interesant şi primim multe întrebări în legătură
cu organizarea următoarei ediţii. Cu siguranţă vom organiza ediţii viitoare ale
acestui proiect. O sugestie la care participanţii au răspuns de asemenea
pozitiv a fost propunerea organizării unui eveniment de aprofundare a
elementelor asimilate: Advanced Research
Skills“, ne-a declarat Alexandru Călin, preşedintele SOMS.
Săptămânalul „Viaţa medicală“ va continua să
urmărească, să prezinte şi să încurajeze asemenea evenimente ale studenţilor
medicinişti.
