În lumea preistorică, durata maximă de viaţă
era de 30 de ani. O statistică din 1750 a arătat că în Suedia speranţa de viaţă
era atunci de 36 de ani. În Statele Unite, durata medie de viaţă a fost de 48
de ani în 1900, 59 de ani în 1925, 70 de ani în 1955, 75 de ani în 1985 (sursa:
Enciclopedia Populaţiei 2003), 79 de ani în 2015. Evoluţia progresivă a speranţei
de viaţă în lume a rezultat din controlul, în fiecare perioadă, a principalelor
cauze de îmbolnăvire şi moarte: traumele în epoca primitivă, bolile infecţioase
în societăţile agricole, afecţiunile cardiovasculare în societăţile industriale
şi bolile maligne în cele postindustriale (societăţile de tehnologie înaltă).
În etapa următoare a umanităţii, se aşteaptă ca majoritatea afecţiunilor să
poată fi eficient controlate şi ca moartea să vină prin slăbirea progresivă a
organismului senescent. Aşadar, supravieţuirea şi mai îndelungată a oamenilor
se va face pe măsura controlului şi, posibil, a reversiei
procesului de îmbătrânire.
În numărul 6 din 23
februarie 2015, revista Time dedică
un spaţiu amplu subiectului şi aduce informaţii actuale şi opinii ale
biologilor, cercetătorilor şi medicilor ale căror cercetări sunt cele mai
avansate din generaţia actuală.
O specie de şoarece
(UT2598) a dovedit o longevitate crescută cu peste 30% când a fost expusă la
rapamicină, o substanţă identificată mai întâi în lichenii din insula Paştelui.
Folosită la început ca agent antifungic, apoi ca agent de chimioterapie,
rapamicina s-a dovedit foarte utilă la fabricarea stenturilor coronariene cu
eliberare controlată de medicament, reducând mult procesul de restenozare. Cea
mai nouă aplicare a rapamicinei este cercetarea asupra procesului de prelungire
a vieţii şi de întârziere a procesului de îmbătrânire a structurilor corporale.
Ce a surprins a fost că rapamicina lucrează
la fel la specii diferite (a fost testată pe mucegaiuri, viermi, insecte şi şoareci)
şi este activă chiar atunci când este introdusă în tratament într-o perioadă
tardivă a vieţii animalului de experientă.
Mecanismul de acţiune al rapamicinei se pare
că ar fi controlat prin intermediul unei gene mTOR, care există şi la şoareci, şi
la om şi care ar controla felul în care celulele încorporează şi folosesc
energia. Când hrana este redusă, mTOR îşi restrânge activitatea şi minimalizează
creşterea celulară. Aceasta ar putea explica, măcar în parte, de ce
restrângerea dietei la animalele de experienţă a prelungit supravieţuirea lor.
O altă direcţie a cercetării antiîmbătrânire
este intervenţia asupra telomerelor. Acestea sunt fragmente finale ale
cromozomilor şi ele se scurtează progresiv, pe măsura avansării în vârstă.
Defecte ale telomerelor au fost legate de sindroamele de degenerare ale
sistemului locomotor şi de îmbătrânirea precoce şi se estimează că intervenţii
asupra telomerelor şi ale enzimei telomerază ar putea modifica dinamica îmbătrânirii.
Cele mai optimiste pronosticuri contemporane
afirmă că, în generaţia următoare, folosirea unui tratament de modificare
genetică, asociat cu schimbări majore în stilul de viaţă al oamenilor, ar fi
capabilă să extindă durata de viaţă de la media actuală la circa 140 de ani.
Mai mult, este posibil ca aceşti oameni longevivi să fie, după vârsta de 100 de
ani, indivizi sănătoşi, energici, robuşti, care au fost feriţi, până la vârste
avansate, de afecţiunile cardiovasculare, locomotorii şi neuropsihice care, în
zilele noastre, ne atacă – aproape pe toţi – după vârsta de 60 de ani.
Dar cum va face faţă societatea acestui spor
de populaţie, în condiţiile în care îmbătrânirea pune deja o mare sarcină pe
sistemele de pensii şi de asigurare a sănătăţii?
Mai mult, avansurile tehnologiei arată deja
că numărul de locuri de muncă se va reduce, prin automatizări, robotică şi
organizare superioară a producţiei.
Cât de bineveniţi vor fi în lumea viitoare
ultrabătrânii care se retrag la 110 ani şi apoi ocupă cele mai bune regiuni de
locuit din lume?
Supravieţuirea îndelungată, ca şi soluţia
definitivă pentru cancere, ateroscleroză, bolile cardiovasculare, bolile
sistemului locomotor, boala Alzheimer şi multe alte afecţiuni, până în prezent
incurabile, va veni de la medicina la nivel genetic şi molecular, care este
deja aici.
