Atunci când începi rezidenţiatul într-o
specialitate chirurgicală, odată cu repartizarea oficială în clinicile
disponibile, vei primi şi câteva documente oficiale. Două dintre ele au rolul de
a monitoriza evoluţia (sau involuţia) pregătirii tale profesionale în anii care
vor urma. Este vorba de curricula de pregătire şi de caietul de monitorizare a
pregătirii în specialitatea chirurgicală aleasă de tine, micul meu coleg
rezident. Dacă ai curiozitatea să le răsfoieşti şi nu te-ai blazat până acum în
sistemul medical, vei constata că există o serie de subiecte teoretice pe care
trebuie să le parcurgi în conformitate cu anul de pregătire, dar, mai ales, o
serie de intervenţii pe care trebuie să le realizezi, primind diferite
punctaje, de la 1 (asistenţă pasivă) până la 5 (abilitate de a superviza şi
preda procedura). Rubricile caietului vor trebui completate de voi, apoi
semnate şi parafate de coordonatorul vostru de rezidenţiat, desemnat responsabil
pentru pregătirea voastră profesională. Adică acela care se va asigura că veţi
deveni chirurgi competenţi. Hai că sunt haios, nu? Eu zic să luăm o pauză de un
minut în care să râdem de ceea ce am spus şi apoi să continuăm articolul.
Oricum nu mai sunt multe de spus.
Probabil că în afară de acest text, nu va
mai exista o altă dată în care să vă puneţi problema caietului. Asta pentru că
nimeni nu o să vă întrebe dacă aveţi operaţiile făcute, dacă le-aţi înţeles,
câte din ele sunteţi capabili să le faceţi ca mâna întâi. Sistemul nu îşi va
asuma nicio responsabilitate pentru pregătirea voastră. Dar va şti să se plângă
că nu sunt medici care să ocupe spitalele lipsite de dotări şi de personal
medical, spre care voi ar trebui să fugiţi dornici de a face pionierat în
chirurgie. Sau în malpraxis, ca să fiu cinic, deşi nu doresc nimănui aşa ceva.
Nici măcar după ce vă veţi termina anii de
rezidenţiat şi veţi pregăti dosarul de admitere în examenul de specialitate nu
o să dea nimeni doi bani pe caieţelul vostru, fiindcă nu îi pasă nimănui dacă
îl aveţi completat (chiar şi de ochii lumii) ca să puteţi intra în examenul de
specialitate, deşi citez din Regulamentul de efectuare a pregătirii în rezidenţiat:
„Confirmarea în specialitate se face după efectuarea integrală a programului de
pregătire, certificată de către coordonatorul sau directorul de program de
rezidenţiat, în baza caietului de monitorizare a pregătirii“. A doua pauză
pentru râs.
Ai plătit taxa de examen şi ai completat
formularele? Bravo! Hai la examen, că sistemul nu are timp de tine! Nu mai are
sens să spun că în Anglia, Germania, Franţa, Turcia, Olanda, acest logbook este completat pe bune, iar în
cazul în care numărul de operaţii nu este complet... Ghiciţi ce? Trebuie să le
faci mergând în alt centru şi abia apoi poţi să intri în examenul de
specialitate pentru proba scrisă, acolo unde aceasta se cere.
„Şi tu ce ai făcut, măi, cu caietul ăla?“,
s-ar întreba unii, pe bună dreptate. Eu l-am completat în timpul stagiului de
chirurgie generală (de opt luni), cu sfinţenie, şi am realizat că am făcut o
mulţime de manevre de mică chirurgie însă nimic din operaţiile serioase cu care
trebuia completat. Cui să îi spun? Cine era responsabil pentru pregătirea mea?
„Păi băi băiatule, tu nu vezi cât de multă treabă avem, când să te mai învăţăm şi
pe tine? Lasă ca o să înveţi după ce devii specialist!“ Singurul motiv pentru
care mai merita să continui completarea lui era ca să îmi demonstrez cât mai
clar că sunt departe de pregătirea nemaipomenită a sistemului nostru medical.
Asta nu înseamnă că nu am învăţat şi făcut nimic, însă doar pentru că m-am
implicat. Măcar eu să fiu responsabil în toată povestea asta. Chiar şi aşa,
sunt departe de pregătirea riguroasă practică pe care o prevede caietul.
Cât despre operaţiile alea necompletate,
neparafate şi de care nu îi pasă niciunui factor de răspundere, nu au decât să
mă cheme înapoi să mă pună să le fac. Va fi distractiv!
