O arătare care seamănă cu un om preistoric, un fel de maimuță excesiv de păroasă care nu mai stă prin copaci și a trecut la mersul biped, a fost adusă la cabinet de cineva din familie. Mi s-a spus că acest pacient are 56 de ani. Era îmbrăcat într-o geacă subțire, murdară, de parcă ar fi dormit pe jos, într-o mină de cărbuni. Ochii arată precum ai unei fiare hăituite. O stufoasă barbă năclăită întregea portretul știut din iconografia strămoșilor noștri din Epoca de Piatră. Cât timp a stat în cabinet nu a scos niciun cuvânt. Era evident neliniștit, nu înțelegea ce i se întâmplă, privea bezmetic în toate direcțiile și învârtea în mâna dreaptă un retevei zdravăn, numai bun să-ți dea din senin cu el în moalele capului.
    A vorbit sora lui, o sexagenară mobilată la cap cât o curcă anorexică. „Are patru boli: infantilă, cu creieruʼ, cu nasuʼ, că îi pute mâncarea, și cu ochii, că nu suferă să vadă oameni. Bea apă și mănâncă lapte, iaurt, varză fiartă și cartofi copți pe jar. Că îi pute și nu se atinge de ea. S-a dus nițel la școală, dar a pus cărțile pe foc și a început să stea mereu băgat sub pătură ca să nu vadă pe nimeni. Vorbește, dar numai în șoaptă și nu știe ce spune. Merge până la poartă cu ciumaguʼ în mână și se uită lung pe uliță. Dacă-l trece, nu se scapă pe el, că se duce în spatele casei. Stau mereu cu el, că dacă plec se dezbracă în pielea goală și mi-e frică să nu răcească.”