Dacă
această rubrică ar apărea într-o publicaţie fără legătură cu medicina, aş fi
optat pentru o altă afirmaţie a celebrului filozof britanic, care a influenţat
timp de multe decenii opinia publică mondială şi şi-a pus amprenta pe ce a
gândit lumea civilizată în timpul îndelungatei sale vieţi: „Pentru nimic în
lume nu mi-aş da viaţa pentru principiile mele, pentru că s-ar putea ca ele să
fie greşite“. Dar alegerea mea a căzut pe citatul care probabil a fost zămislit
de nenumăratele întâlniri pe care Bertrand Russell le-a avut cu numeroşi
oameni, femei şi bărbaţi, bogaţi şi săraci, idealişti şi pragmatici,
politicieni corupţi şi corecţi, comunişti şi socialişti. În vizitele sale pe
întreg mapamondul, Russell a avut ocazia să ia contact cu omul de pe stradă,
dar şi cu cele mai cunoscute personalităţi ale istoriei, de la Lenin la Albert
Einstein.
Russell
a fost un filozof de valoare mondială. E deci firesc că a avut mai multe întrebări
decât răspunsuri la marile probleme ale vieţii şi lumii. Opiniile sale n-au
fost niciodată lipsite de culoare şi nuanţe, pentru că a ajuns foarte repede la
concluzia că doar incertitudinea, curiozitatea, dorinţa de aprofundare pot
conduce individul pe drumul cunoaşterii. Sunt convins că acesta a fost motivul
pentru care Russell a devenit de tânăr ateu şi numai datorită acestor
incertitudini, care i-au marcat viaţa şi activitatea, a putut să-şi formeze o
opinie despre cele ce se întâmplau în jurul lui.
El
s-a declarat de la bun început duşmanul totalitarismului de orice culoare, a
susţinut dreptul individului la libertatea de gândire, a susţinut dreptul
Israelului la existenţă, dar a criticat politica guvernelor israeliene de păstrare
de teritorii, a apărat civilizaţia americană, dar s-a declarat împotriva războiului
din Vietnam. Cu alte cuvinte, se poate spune că Bertrand Russell a reprezentat
tipul antidogmaticului, înlăturând orice tendinţă de a se mulţumi cu un singur
răspuns. De aceea, el e considerat părintele filozofiei analitice, curent care
a dominat cultura vest-europeană în prima jumătate a secolului trecut şi care a
creat o întreagă şcoală de gânditori pe cât de ingenioşi pe atât de grijulii în
a evita concluziile fără o bază solidă.
Interesant
de menţionat este legătura dintre Russell şi Albert Einstein. Cei doi mari
gânditori s-au „întâlnit“ ca semnatari ai celebrului manifest care cerea un
permanent moratoriu asupra experienţelor nucleare. Dar intervenţia lui Einstein
în apărarea lui Russell se referă la un aspect oarecum disputat din viaţa
ilustrului filozof britanic. După cum se ştie, viaţa personală a lui Russell a
fost punctată de nenumărate legături romantice, care au dus la nu mai puţin de
patru căsătorii. Libertinismul sexual exprimat în volumul „Mariaj şi moravuri“
(1929) i-a adus concedierea din postul de profesor la City College din New
York. În acele momente, Einstein a emis acel aforism, iniţial exprimat în
scopul anulării acestei decizii, devenit ulterior celebru pentru
universalitatea sa: „Marile spirite se vor lovi întotdeauna de violenta opoziţie
a minţilor mediocre“. Cele două minţi luminate, trăind toată viaţa lor separat
una de alta, au ajuns la aceeaşi concluzie privind pericolul opiniilor bazate
pe dogmă – orice dogmă, de orice nuanţă. Nu degeaba marile descoperiri în ştiinţă
îşi au mai toate originea în curiozitatea cercetătorului. A fi curios înseamnă
a nu accepta ce ţi se oferă „pe tavă“, dogmele, ci a pune sub semnul întrebării
fiecare fapt care se cere demonstrat.
În prezent, lumea
medicală dezbate locul clinicianului în viaţa academică. Multe facultăţi şi
universităţi de medicină au creat un traseu special de evaluare a meritelor
academice, şi anume traseul clinic, separat de cel „ştiinţific“. Cu alte cuvinte,
rolul clinicianului în viaţa academică e secundar şi nu poate fi comparat cu
cel al cercetătorului „fundamental“, cel care, neimplicat în activitatea de
tratare a pacientului, îşi dedică toată munca sa creativă cercetării de bază.
În ochii mei, această diferenţiere e total greşită, periculoasă chiar. Adevărata
cercetare clinică nu se deosebeşte de cea fundamentală, întrucât ambele pornesc
de la aceeaşi imperioasă nevoie de a căpăta un răspuns la întrebări practice şi
clinice care încă nu şi-au găsit soluţia. Ba, mai mult, cercetarea fundamentală
nu-şi are rostul dacă rezultatele ei nu-şi găsesc o aplicare valabilă în
medicina clinică. Căci cum s-ar putea altfel explica faptul că unele din cele
mai cunoscute reviste medicale din lume au deschis în ultimii ani rubrici
intitulate „de la cercetarea fundamentală la rezultatele aplicate“? Doar
curiozitatea sprijinită de incertitudine, întrebările care îşi au originea în
acele aspecte ale practicii medicale neclare încă pentru practician pot duce la
lămurirea unor probleme stringente şi la îmbunătăţirea asistenţei oferite
pacientului.
Paradoxal,
Russell a primit premiul Nobel (1950) pentru literatură, fiind poate singurul
laureat al acestui premiu care n-a scris niciodată nici romane, nici schiţe,
nici piese de teatru şi nici poezie. Ceea ce nu i-a împiedicat pe membrii
Academiei Suedeze să-i ofere acest titlu ca o recompensă pentru imensul număr
de volume de filozofie, politică, matematică, logică şi istorie.
În
ochii mei, Bertrand Russell reprezintă acel tip de intelectual nobil (provenit,
de altfel, din aristocraţie, cu un bunic prim-ministru), care a ştiut să se
„coboare“ la nivelul celor însetaţi de a face cunoştinţă cu mintea şi
luciditatea, cu perseverenţa şi concepţiile ştiinţifice ale unui om luminat,
purtătorul unei făclii aducătoare de lumină.
|
 „Una din problemele serioase ale lumii
contemporane e faptul că proştii sunt foarte siguri de ceea ce cred, iar cei
inteligenţi sunt dominaţi de incertitudini.“ (Bertrand Russell, 1872–1970)
|
