O remarcă mai veche a academicianului Nicolae Manolescu, și anume că „robotul are superioritate față de om într-o singură privință: capacitatea de a acumula informații”, mă duce cu gândul la întrebarea retorică dacă vreodată computerele ar putea să înlocuiască gândirea medicală.

Încrederea nemărginită în legile științei, pentru a explica lumea, a dus, prin vreme, la o schimbare subtilă în modul de gândire al medicului modern față de înțelegerea corpului uman și a bolilor acestuia. De aici până la comparația „trupul omului funcționează ca o mașină” nu a mai fost decât un singur pas. Trupul-mașină a devenit o metaforă, iar în interiorul ei, inima este înțeleasă ca o „pompă” de alimentare cu combustibil pentru „autoturism”, în cazul nostru, corpul omenesc; mintea – un computer pentru stocarea informațiilor, iar trupul a fost redus la o mașină care funcționează pentru a trăi și a lucra. Cu alte cuvinte, corpul omenesc și viața se reduc doar la cifre și la operații matematice. 

Partizanii secularizării se întreabă: Ce rău ar putea face medicinei conceptualizarea funcționării corpului omenesc în termeni mecanici? Pe de o parte, într-adevăr, inima funcționează ca o pompă, lucru demonstrat încă din anul 1628 de William Harvey, iar creierul are capacitatea unui computer. Pe de altă parte, corpul medicului poate fi folosit, precum îndemânarea unui chirurg care efectuează o operație delicată sau a unui internist care ascultă un plămân bolnav, cu condiția ca el să nu trădeze niciodată această sarcină. Astfel, asemenea corpului pacientului, cel al medicului devine corpul „celuilalt”, o mașinărie care trebuie supusă, prin stăpânirea voinței, să interfereze cu proiectul medicinei. 

A-l numi pe medic „o mașină” se poate transforma într-un compliment atunci când se face referire la munca eficientă a profesiei. Dar când o metaforă începe să controleze inteligența, pe baza asemănării corpului uman cu o mașină, este nevoie să căutăm distorsiunile și absurditățile care duc la modificarea fundamentală a percepției rolului medicului în societate. 

Iată ce scria Wendell Berry într-un articol publicat în anul 2002: „Desigur, corpul nu este nicidecum ca o mașină. (...) O minte omenească este probabil mult mai puțin decât un computer. (...) În ce privește arta și știința vindecării, metafora mașinii falsifică procesul vindecării, pentru că falsifică natura creaturii. Dacă trupul e o mașină, atunci bolile sale pot să fie vindecate de un fel de tinichigerie mecanică”.

Corpul, o mașină fiziologică

Dezvrăjirea lumii și înțelegerea corpului uman ca o mașină au condus, astăzi, la percepția socială că rolul medicului este acela al unui mecanic educat. Medicii sunt acum formați, într-un sistem de dezvrăjire a profesiei, cu scopul de a se crea medici-mecanici, considerându-se că ar fi mult mai utili, eficienți și competenți. Până nu demult, pentru studentul de la Medicină, cadavrul reprezenta primul său pacient, pe care îl explora și analiza în mod sistematic de-a lungul primului an de studiu. 

Sau, cu alte cuvinte, acel student era condus pe culmi prin segmentele și organele corpului omenesc, așa cum Virgiliu îl condusese pe Dante în călătoria sa către Paradis. Acum, la început, el învață denumirile și proprietățile tuturor mașinilor și pieselor ce îl compun: enzime, cicluri de ardere etc., care permit „mașinii mai mari”, adică corpului, să funcționeze. 

În anul II, tinerii descoperă modurile în care aceste mici mașini pot să se defecteze: lipsa unei enzime, o pompă spartă, un ciclu metabolic dereglat, iar în secțiile clinice, adică atelierele de reparat, deprind intervențiile mecanice și menținerea mașinii în funcțiune. O astfel de instruire are drept scop producerea medicilor-mecanici, eficienți, care stăpânesc bine câteva tehnici, un ideal care are rădăcini în dezvrăjirea lumii, descrisă cu ani în urmă de Max Weber. 

Limbajul actual, folosit în clinică, și puterea tehnică a medicinei reduc corpul celui suferind la o simplă mașină fiziologică. Același lucru se întâmplă și cu studentul la Medicină, care, la fel, își privește propriul corp ca pe un mecanism. Mă gândesc aici la exemplul plin de umor când, la cursurile de Semiologie, pe măsură ce învățam semnele și simptomele abstracte ale bolilor, ne diagnosticam propriile suferințe închipuite, pentru ca, într-un final, să ne convingem că nimic nu este real.   

Maeștrii profesiei susțin însă că instrumentele fundamentale de diagnostic vor rămâne întotdeauna organele noastre de simț: ochii, urechile, nasul și mâinile, neuitând să adauge că, în momentul în care medicul începe să palpeze pacientul, îi induce impresia că a început deja să-l vindece. Am mai reținut că organismul este o simfonie a sunetelor care, dacă este armonios, cântă o melodie plăcută. Dacă apare o discordanță, aceasta arată că undeva în orchestra corpului există un instrument care cântă fals, iar diferența sunetelor nu poate fi percepută decât de o ureche bine antrenată. Toate acestea pot însemna uneori viață sau moarte. De aceea, medicul trebuie să le cunoască semnificația.

Profesie sau chemare?

Desigur, ne întrebăm dacă medicina este profesie sau chemare. Este foarte greu să răspunzi, pentru că ea se situează undeva între tehnică şi artă, iar dacă ar fi totuși să o definim, l-aș parafraza pe regretatul profesor Iuliu Haţieganu, care spunea că medicina este ştiinţă şi conştiinţă. Iar dacă la aceasta adăugăm și credință, cred că este cea mai frumoasă definiție care s-ar putea da medicinei. 

Deși majoritatea medicilor intră în profesie cu dorința de a ajuta și de a vindeca, totuși, aparatul social și birocratic actual generează, uneori, comportamente contrare scopului inițial, punând o povară nepotrivită asupra acestora. Referindu-se la acest lucru, Alexis Carrel ne atenționa cu ani în urmă: „Oamenii care toată viața lor nu s-au gândit decât la mici interese personale imediate, care n-au avut niciodată înaintea ochilor un scop pe care să-l atingă, care sunt învățați să mintă ori de câte ori le este folositor, ei sunt incapabili de a-și modifica felul lor de a gândi și acționa, chiar dacă doresc”. 

Iată de ce este nevoie să avem tăria pentru a privi dincolo de contingență, ca oameni de știință obiectivi, străduindu-ne să identificăm și să denumim boala, oferind apoi tratamente bazate pe o tehnologie medicală adecvată, pentru că emoțiile noastre, părtinirile noastre, slăbiciunile noastre, chiar și propriile noastre corpuri nu pot interfera cu această sarcină. 

În ce privește invazia nedomesticită a tehnicii într-un domeniu caracterizat prin excelență de relații directe, interumane, când acestea vor slăbi, este posibil să apară o situație de criză, din cauza ruperii legăturii dintre omul care știe și trebuie să vindece și omul suferind, care are nevoie să fie vindecat, încurajat și consolat în viața lui intimă. 

Din punctul de vedere al puterii, medicina a promis mai mult decât poate oferi. În plus, omul modern este victima rămânerii în urmă a științelor vieții față de științele materiei. Puterea de a simți suferința celorlalți creează ființa morală, care se străduiește să ușureze pentru oameni durerea și greutățile vieții. Căci cel care stăpânește frumusețea morală capătă prin ea o putere stranie inexplicabilă, pentru că ea mărește forța inteligenței și îmbunătățește rezultatul muncii.