În vizitele pe care i le fac Marilenei
D’Albon, fiica profesorului Grigore T. Popa, port adesea conversații despre
personalitățile pe care le-a cunoscut de-a lungul vieții. De la întâlnirea pe
care a avut-o cu Iuliu Maniu, la poveștile despre Sadoveanu, de la amuzantele
duminici în care soții Popa se distrau cântând la pian și vioară împreună cu
diverși profesori de la Facultatea de Medicină din Iași, până la suferințele
prin care a trecut familia după anii ʼ50 ai secolului trecut. Toate acestea se
adună și recreează o epocă, cu toate ale ei, știute și neștiute, cu bucurii,
dar și cu dureri.
Adesea se vorbește printre anatomiști de
relația tensionată dintre Francisc Rainer și Grigore T. Popa. Din corespondența
profesorului Rainer, publicată postum, se poate întrevedea ceva; din misivele
expediate Floricăi Popa, de Grigore, între anii 1925 și 1926, cât s-a aflat în
Statele Unite, se deduce o anume răceală între Rainer și Popa. Aflându-mă la
București cu prilejul unui simpozion, am întâlnit un istoric preocupat de multă
vreme de figura și opera lui Francisc Rainer. L-am întrebat ce crede despre
pâcla ce persistă peste legătura dintre acești importanți anatomiști. Răspunsul
istoricului bucureștean a fost scurt: „Au intervenit doamnele... și asta le-a
afectat relația”. Întrebând-o ce crede despre această afirmație, și în general,
despre ce a făcut ca maestrul să-l privească diferit pe elevul său, doamna
DʼAlbon nu a admis o influență feminină nefastă, ci susținea că profesorul
Rainer nu accepta să fie altcineva mai deștept ori mai sus ca el.
Odată cu publicarea unor scrisori, dar și a
altor mărturii, ceața se va mai disipa. Însă, dacă veni vorba de Sadoveanu,
care a afirmat odată că „nimeni, niciodată, indiferent de vremuri, nu-i va
închide gura lui Grigore T. Popa”, am regăsit un text, scris în anul 1947, de
un alt condeier, Arghezi, de astă dată despre Rainer: „Profesorul Francisc
Rainer nu a fost numai un învățat, învățător și novator, ceea ce ar fi la
proporțiile lui prea de-ajuns. El era și un poet, un artist frământat, o
inteligență mistică, o sensibilitate dintre obscur și clar, neliniștită între
cele două continente negre, separate de o îngustă apă de azur, pe care trece
luntrea gânditorului odată cu el, neantul de ieri și neantul de mâine, două
aspecte ale lui «întotdeauna».
Citesc și recitesc însemnările de om
chinuit, de visător și estet ale profundului scriitor, călăuzit, pe lângă un
gust de suav rafinament, de o cunoaștere temeinică a vechilor civilizații,
rămase în arhitectura, sculptura și dialectele lor. Ele s-au tipărit în Revista
Fundației Regale de literatură, reproduse ici-colea de alte publicații. Ca
un abur auriu se ridică din notele lui Francisc Rainer și plutește pe viață
ceea ce se cheamă sufletul lui, încercat de luminișurile și umbrele ce-l
constelează în proporții egale”. (Tudor Arghezi, Scrieri. 33. Proze, Editura
Minerva, București).
Un fel de lumină ne-am propus a aduce și în
privința fotografiilor înaintașilor medicinii românești, când am demarat un
proces de colorizare a unor imagini, cum este și aceasta care îl reprezintă pe
Francisc Rainer lucrată în Germania, de artistul vizual Florin Roștariu.
