Medicina
dentară este un domeniu vast care necesită cunoştinţe, experienţă şi abilitatea
de a soluţiona invariabilele dificultăţi apărute. În ciuda introducerii în
ultimii ani a unor noi specialităţi medico-dentare, premisă pentru formarea
unor practicieni capabili să asigure asistenţă terapeutică de calitate, în
această perioadă nu au fost puţini cei care s-au orientat spre o aşa-zisă
„practică limitată“. O noţiune care stârneşte nu doar un surâs, ci naşte şi
multe semne de întrebare. Pe lângă aspectul moral al însuşirii unei
nomenclaturi, limitaţii sfidează legislaţia, proclamându-şi competenţa într-o
specialitate obţinută doar de cei care urmează pregătirea prin rezidenţiat.
Termenul de „limitat“ nu este recunoscut de CMDR, neavând nicio bază legală. Se
poate pune întrebarea, evident retorică,
de ce nu există şi limitaţi la cardiologie, la chirurgie pediatrică, ci doar
specialişti cardiologi sau specialişti în chirurgie.
Restrângerea
asumată a sferei de activitate este din ce în mai frecvent îmbrăţişată de
tinerii absolvenţi, pe care nesiguranţa şi lipsa de experienţa îi privează de
capacitatea de a conduce un plan terapeutic complex. În timp ce conştientizarea
propriei competenţe este acceptabilă şi lăudabilă, de neînţeles este trendul
celor care îşi arogă calitatea de practicieni „limitaţi“. În fapt, este vorba
de practicarea exclusivă a manoperelor terapeutice cu intenţie cosmetică, fie că
vorbim de „plombele cu laser“ (dacă ne aflăm într-un cabinet de bloc), fie că
vorbim de inserarea de implanturi (la promoţie desigur – plăteşti două şi primeşti
trei) sau injectarea de toxină botulinică (dacă ne aflăm în „clinici“ plasate
mai în buricul târgului). Aceşti limitaţi pare că nu au nicio limită.
Reţeta
practicienilor „limitaţi“ este pe cât de simplă pe atât de nocivă. Obiectivul
unic al acestor confraţi pare a fi, din păcate, nimic altceva decât construirea
notorietăţii prin enunţarea ostentativă a unicităţii manoperelor terapeutice
practicate sau prin promovarea agresivă a reducerilor spectaculoase. Valoarea
unui medic se măsoară, în consecinţă, nu pe cunoştinţe şi experienţă, ci pe numărul
de like-uri primite pe Facebook.
Lipsa
precizării semnificaţiei conceptului practicii limitate (o limitare a sferei de
activitate sau, pur şi simplu, asumarea propriilor limite) duce la situaţii în
care pacientul, lipsit de informaţie reală, se lasă sedus de mirajul „limitaţilor“
şi ajunge, de cele mai multe ori, mult mai târziu la specialişti, care nu pot
face altceva decât să administreze eşecurile anterioare.
Prin
urmare, conceptul „less is more“ importat şi implementat cu forţa poate duce la
consecinţe greu de evaluat. Atât timp cât restrângerea sferei de activitate
este urmarea unei pregătiri de specialitate, în context interdisciplinar,
rezultatele pot fi favorabile. Auto-asumarea titulaturii de „practician
limitat“, având ca bază doar un cumul de frustrări personale, este nu doar
neprofesionistă, ci şi incorectă. Pe celuloză este facilă atribuirea unui
titlu, însă de aici la capacitatea de a manageria corespunzător situaţii
clinice complexe este o mare distanţă. De la diletantism la iresponsabilitate
faţă de actul terapeutic rămâne doar un pas, un pas care încearcă să pună
semnul de egalitate între un specialist (titlu obţinut prin rezidenţiat) şi un
autointitulat „limitat la...“.