Un
ministru al sănătăţii inspectând circumscripţii şi dispensare din mediul rural
– cum se numeau atunci – nu era fapt obişnuit. Iar când totuşi se întâmpla, o
„brigadă de îndrumare şi control“ – desant de-altminteri anunţat – îşi făcea
apariţia într-o localitate situată mai aproape de oraş şi mai săltată economic.
Precumpăneau epidemiologi şi igienişti, pediatri, obstetricieni; nu lipseau
tovarăşele de la sindicat şi de la Crucea Roşie. Ministrul adăsta la Sfatul
Popular sosirea preşedintelui şi a secretarului de partid. Mă rog, o inspecţie
pe toate „liniile“. După decembrie ’89, neobişnuit ar fi fost dacă vreunul din
nenumăraţii ocupanţi ai fotoliului de la Sănătate şi-ar fi oprit BMW-ul în faţa
vreunui cabinet cu medic – altă raritate – din vreo comună. Şi dacă motivul
popasului n-ar fi fost, să zicem, o defecţiune de motor – eventualitate
inacceptabilă pentru această marcă bavareză – prezenţa celor mai mulţi dintre
miniştri s-ar fi chemat vizită şi nu inspecţie. Vizită, pentru că, oricât
s-ar spune că la medicină – ca la fotbal – se pricepe toată lumea, nu cred că un
licenţiat în alt domeniu (drept, finanţe, marketing etc.) – chiar dacă posesor
de doctorate – poate întreţine un dialog pe teme profesionale cu un hârşit
medic de familie, iubindu-şi îndeletnicirea vocaţională şi căutând să se ţină
la curent cu noutăţile ei. Pentru mine, cel care întâmplător îl însoţeam pe
ministrul sănătăţii, prof. dr. Victor
Ciobanu, în judeţele Mureş şi Alba, discuţia sa cu distinşi colegi de
medicină generală era prilej de mare satisfacţie intelectuală. Profesorul – un
desăvârşit clinician – nu cerea să vadă registre. Solicita fişe de consultaţie
ale pacienţilor şi, pe baza diagnosticului menţionat, purta un dialog paideic
cu interlocutorul său. E adevărat, cu un vocabular ce părea preţios unora obişnuiţi
doar cu basic -ul limbii române…
Ne
aflaserăm în Târgu Mureşul autumnal, cu centrul burgului plin de trandafiri
muribunzi şi dumitriţe multicolore, cu prilejul „Consfătuirii centrale de
Medicină Generală“ (5–6 octombrie 1989), a doua reuniune ştiinţifică de
anvergură naţională a practicienilor generalişti, după primul Congres de la
Bucureşti (1987), ambele patronate spiritual de profesor. Calitatea sa de
ministru şi programul celor două manifestări adunaseră o participare rar
întâlnită pe vremea aceea la evenimente similare: sute de participanţi, cadre
didactice din toate centrele medicale tradiţionale, chiar şi invitaţi străini.
Iar în
Alba aveam să fim oaspeţii unuia dintre cei mai harnici directori de direcţii
sanitare: dr. Liviu Vulcu, în lumea medicilor-scriitori cunoscut ca talentat
umorist. Îmi amintesc refuzul directorului de a ne însoţi „pe teren“ – înţeles şi
acceptat de profesor – pentru ca nu cumva prezenţa şefului direct să edulcoreze
răspunsurile personalului de la dispensare la întrebările ministrului, dornic să
„scaneze“ realitatea.
La
Consfătuire, profesorul Victor Ciobanu nu semnase doar de prezenţă, ci susţinuse
raportul „Valoarea clinicii în medicina modernă“, elaborat împreună cu dr.
Adrian Restian, atunci preşedinte al Societăţii de Medicină Generală. De fapt,
textul rămăsese pe pupitru, iar asistenţa ascultase o disertaţie captivantă
despre primatul clinicii în elaborarea diferitelor etape ale diagnosticului,
raportul optim între investigaţia clinică şi cea paraclinică, evitarea abuzului
în solicitarea laboratorului, fără ca vorbitorul să neglijeze câteva racursiuri
imunologice. Din cele şase rapoarte şi corapoarte citez încă două: cel al prof.
dr. Dan Enăchescu – un alt susţinător al generaliştilor în evidenţierea rolului
acestora în asistenţa medicală – care, împreună cu membri ai Catedrei de Sănătate
Publică de la IMF Bucureşti, abordase subiectul „Aprecierea validităţii şi a
predicţiei unor procedee de diagnostic şi de screening“, următorul fiind
redactat de dr. Grigore Buşoi: „Diagnosticul stării de sănătate“, cu originale
puncte de vedere. Revăzând, după aproape 25 de ani, sintezele redactate la
această manifestare ştiinţifică, sunt surprins să constat actualitatea unora
dintre ideile cuprinse în rapoarte şi în numeroasele comunicări. De pildă, cele
cu privire la metodele şi utilitatea verificărilor populaţionale pentru
depistarea unor boli, screeninguri care astăzi consumă fonduri şi, prin modul
cum sunt înţelese şi organizate, au adesea o finalitate îndoielnică. Dar de ce
profesorul Victor Ciobanu se implicase atât de mult în problematica
generalistului? O făcuse nu numai pentru că Organizaţia Mondială a Sănătăţii
pleda de ani buni pentru a convinge guvernele statelor membre să reevalueze
rolul şi locul acestui medic de „prim-contact“, viitorul medic de familie, în
sistemele naţionale de sănătate, dar şi pentru faptul că dr. Victor Ciobanu
debutase în cariera sa didactică universitară la o disciplină-soră, cea de
Policlinică medicală.
Multe
detalii ale acestui turneu transilvan mi s-au şters din memorie, nu însă şi
atmosfera particulară resimţită la recepţiile prilejuite de Consfătuire,
întâlniri organizate în saloanele unui hotel interbelic târgumureşean ori la
Palatul Culturii – clădire în stil secesionist, cu o admirabilă „Sală a
oglinzilor“. Exagerând, poate, ambientul – roşul stins al draperiilor şi
fotoliilor, cele câteva tablouri cu rame patinate, sfeşnicele de bronz cu lumânări
aprinse –, rafinamentul conversaţiilor cu dese incursiuni culturale, eleganţa
vestimentară uşor desuetă – voită sau nevoită – a colegelor, dar şi o „stare
ciudată de tensiune şi aşteptare a ceva“
(cum notează Mircea Zaciu într-o pagină a Jurnalului1
său) mi se păreau a conferi decentei petreceri un aer fin de siècle… Nu-mi puteam imagina că, peste doar trei luni, în preajma Crăciunului, această locuţiune
avea să devină potrivită pentru a ilustra un ev care, prin vărsare de sânge, se
încheia şi pe acela care avea să înceapă – învestit atunci cu atâtea speranţe,
multe, ulterior, spulberate!
Profesorul Victor Ciobanu era ultimul
ministru comunist al perioadei de după august 1944 (29 martie 1985 –
revocat la mijlocul lui ianaurie 1990), fusese deputat în Marea Adunare Naţională – Comisia de Sănătate şi, din
1965, membru al Partidului Comunist
Român. Şi-a dorit puterea şi înregimentarea ca membru al partidului; după
Congresul al IX-lea al PCR, această apartenenţă devenise în scurtă vreme o
condiţie sine qua non de acces la
vârful ierarhiei universitare, carieră didactică pentru care avea o indubitabilă
vocaţie. E curios totuşi că anumite date – mai mult sau mai puţin cunoscute
ori, poate, voit ignorate din dosarele sale de cadre şi, un timp, de la Secu’ –
nu i-au influenţat ascensiunea. O explicaţie, dincolo de incontestabila şi
demonstrata sa valoare profesională, ar fi putut fi şi aceea a cooptării sale,
la un moment dat, în colectivul de medici ai „Tovarăşului“?
L-am
revăzut în cabinetul său în acele zile tulburi… Părăsit de stafful obişnuit,
cumva izolat, fidel rămânându-i doar şeful de cabinet, era calm, stăpân pe
sine, îmbrăcat ca întotdeauna în costum la patru nasturi şi cravată,
întotdeauna binevoitor faţă de cel care îi păşea pragul, ascultând cu răbdare şi
privindu-te atent prin ochelarii săi cu rame groase, negre. Dr. Sebastian
Nicolau, director al Direcţiei Ocrotirii Mamei şi Copilului din Ministerul Sănătăţii,
relatează în cartea sa subtitrată „Periplu în cabinetele a opt miniştri ai Sănătăţii“2
că, în 23 decembrie ’89 – cu acordul ministrului –, a redactat împreună cu dr. Şerban
Nicolescu, coleg de Direcţie, Ordinul pentru anularea Decretului 770/1966 cu
privire la întreruperea cursului sarcinii. Ministrul l-a semnat, iar actul
respectiv a fost transmis imediat direcţiilor sanitare.
Într-o
cerere olografă, datată 6 ianuarie 1965, şi adresată Biroului Organizaţiei de
Bază PMR-Clinici, Bucureşti, Ciobanu Victor, suplinitor al conferinţei de
Policlinică medicală din IMF Bucureşti, candidat de partid din 5 iulie 1963,
roagă să fie pus în discuţia Adunării generale pentru a fi primit în rândurile
membrilor de partid. Motivaţia nu era foarte originală, cele câteva milioane de
cotizanţi ai partidului unic de până în decembrie ’89 exprimându-se, probabil,
cam în acelaşi fel: „dorinţa fierbinte de
a contribui prin toate forţele la construirea unei vieţi fericite în patria
noastră“ (nimic reprobabil, n.n.) – dar nu oricum, ci „în condiţiile activităţii în rândurile membrilor de partid“.
Cererea este primită şi, la 26 februarie 1965, tov. Troianescu Octavian,
secretar al BOB, preşedinte al prezidiului şedinţei alcătuit din şapte tovarăşi,
propune celor prezenţi să ia în discuţie solicitarea celor 20 de candidaţi,
între care cea a tov. Ciobanu, pentru a fi primiţi ca membri ai Partidului. I
se aduc critici, i se relevează meritele. Astfel, tov. Păun Radu arată că
solicitantul ar avea „atitudine diferită faţă de superiori şi inferiori, dar că
în balanţă predomină calităţile.“ Tov. Şuţeanu Ştefan apreciază pregătirea
profesională a candidatului, dar subliniază şi lipsurile acestuia: „insuficient
de apropiat de tov. de muncă cu excepţia celor cu care lucrează direct. Are un
limbaj preţios care dă naştere la interpretări diferite. Nu s-a încadrat
suficient în activitatea obştească. E de acord (însă) cu primirea în rândul
m.d.p.“.
Tov. Beligan Grigore „consideră că s-a pus pătimaş problema lipsurilor
tov. Ciobanu Victor, iar Adunarea generală nu l-a ajutat să se îndrepte. Nu se
poate discuta propunerea de a se prelungi perioada de stagiu…“ Tov. Mihai(l)
Anton arată că este de acord cu primirea tov. Ciobanu V., care are de învăţat
din lipsurile arătate şi că tov. Ciobanu ar putea fi mai… autocritic. Un tov.
Roman Ion „ridică problema de principiu că, întotdeauna, criticile trebuiesc făcute
şi lipsurile arătate, pentru că numai în acest fel tovarăşii pot fi ajutaţi.“
Persoana care redactează acest proces-verbal de şedinţă în cunoscutul limbaj
clişeistic opinează că: „Discuţiile au fost pozitive“. Iar tov. Troianescu O.,
„arată că BOB a discutat mult activitatea tov. Ciobanu. Grupa de partid are
sarcina de-al (a-l) ajuta în viitor.“ „Se pune la vot propunerea de a fi primit
în rândurile membrilor de partid. Este votată în unanimitate. Tov. Ciobanu V.
mulţumeşte Adunării generale de încrederea ce i-a fost acordată şi îşi ia
angajamentul să lichideze lipsurile.“ Vor urma la intervale regulate evaluări
ale tovarăşului V. Ciobanu, pe măsură ce va ocupa diferite poziţii profesionale
şi va obţine funcţii de conducere în aparatul de stat. Aceste evaluări permit
completarea biografiei sale cu elemente, poate, necunoscute.
Fiu
de militar – tatăl, Ilie, plutonier de intendenţă, pensionat în 1945, mama,
Dumitra, casnică – Victor Ciobanu (n. la 11 febr. 1921) se înscrie şi absolvă
Liceul Militar „D. A. Sturdza“ din Craiova (1940) ca şef de promoţie. Liceul,
purtând numele fostului preşedinte al Academiei Române şi de patru ori preşedinte
al Consilului de Miniştri, – inaugurat în 1885, în prezenţa Regelui Carol I –
era destinat formării militarilor de carieră. Dar, până a deveni o unitate de
învăţământ mediu, a fost mai întâi Şcoala Fiilor de Militari (1881), apoi
Gimnaziu (1902). Dezintegrat în timpul Primului Război Mondial (transformat în
spital) revine la vechea destinaţie în 1918, dar nu pentru multă vreme.
Destinul acestei şcoli care se dorea a deveni una de elită nu i-a fost
favorabil: în 1948, capătă profil aviatic3 şi după 1989 devine… Grup
şcolar al CFR. La terminarea liceului, Victor Ciobanu îşi continuă studiile,
înscriindu-se la Institutul Sanitar Militar din Bucureşti – Facultatea de
Medicină. Beneficiind de avantajele materiale oferite, se remarcă prin osârdie,
obţinând la absolvire (1946) media 10. Va fi extern şi intern prin concurs, iar
în anii 1948–1949, lt.-medic la unităţi din garnizoanele Tg. Mureş, Prundu Bârgăului
şi Predeal. În acelaşi an, se transferă ca secundar în Serviciul I Medical din
Spitalul Militar Central, post pe care îl va ocupa până în 1954, când se
înscrie la examenul de aspirantură cu frecvenţă, reuşind primul din 35 de
candidaţi şi devenind colaborator al prof. dr. N. Gh. Lupu la Institutul de
Medicină Internă din Spitalul „Colentina“. De altfel, conducătorul tezei sale
de doctorat („Rolul autoagresiunii în patogenia cirozei hepatice“) va fi tot
acad. N. Gh. Lupu. Demisionează din armată (după ani, va fi ridicat în grad:
colonel-medic în rezervă) şi e încadrat la Institutul Medico-Farmaceutic Bucureşti
ca asistent universitar. Sub influenţa şi la sugestia acad. N. Gh. Lupu, care
hotărăşte ca o parte a forţelor Institutului să fie orientată spre profilaxia
bolilor cronice4, V. Ciobanu acceptă să pună bazele unei Catedre de
Policlinică medicală şi să organizeze un astfel de învăţământ. Devine şef de
lucrări, e primit în rândul membrilor PMR (febr. 1965); în 1966 e promovat
conferenţiar, iar în 1969 – profesor, şef al noii Discipline. „V. Ciobanu a
organizat prima catedră de Medicină internă ambulatorie, iar rezultatele obţinute
au determinat Organizaţia Mondială a Sănătăţii, drept preţuire, să-i încredinţeze
misiunea de Consilier expert pentru problemele de învăţământ medical“5.
În 1970, obţine titlul de Doctor Docent, concomitent cu cel de medic primar gr.
I în Medicină internă şi în Reumatologie. Cunoscutul imunolog dr .Victor
Lotreanu îşi aminteşte: „La Policlinica «Vitan» funcţiona catedra de
«Policlinică medicală» condusă de conferenţiarul, ulterior profesorul, Victor
Ciobanu. Un coleg de an, medic psihiatru, pe care l-am preţuit întotdeauna, m-a
prezentat şefului catedrei. Foarte amabil, acesta m-a invitat să susţin unele
referate în faţa colectivului didactic al Policlinicii. Temele se refereau la
unele probleme de virusologie legate de asistenţa medicală în ambulatoriu.
Profesorul Ciobanu era un bărbat foarte plăcut, prezentabil, elegant, manierat.
Am avut prilejul să audiez cursurile pe care le preda studenţilor de anul IV –
Medicină generală şi am fost încântat de cunoştinţele temeinice de Medicină
internă, de cultura medicală solidă şi de modul său impecabil de expunere.
Pentru a fi înţeles, apela la un vocabular plastic şi bogat, cu impact deosebit
asupra auditoriului. În acest interval de patru luni (cât dr. Victor Lotreanu a
susţinut prelegeri la «Vitan», n.n.), am stabilit relaţii de colaborare cu
profesorul Ciobanu şi colectivul său, care s-au materializat în numeroase lucrări
ştiinţifice, comunicate la congrese naţionale şi internaţionale de Reumatologie
şi, ulterior, publicate în presa medicală de specialitate: «Prezenţa
antigenului Australia (HbsAg) în lichidul sinovial al bolnavilor cu poliartrită
reumatoidă», «Rolul posibil al virusurilor în etio-patogenia poliartritei
reumatoide», «Prezenţa anticorpilor antivirali în serul bolnavilor cu
poliartrită reumatoidă» şi multe altele“6. Prof. dr. Şt. Şuţeanu
enumeră căteva dintre contribuţiile originale al profesorului Ciobanu în
cercetarea ştiinţifică: patogenia imună a bolilor cronice de ficat, alergia
tuberculinică şi favorizarea procesul reumatoid, cercetările citochimice şi
histoenzimatice asupra limfoadenopatiei din poliartrita reumatoidă „într-o
perioadă de pionierat în acest domeniu (1960-1964)“7.
În
1972, tovarăşul Ciobanu primeşte „sarcina“ de a îndeplini funcţia de director al Direcţiei Sanitare a
municipiului Bucureşti (până în 1976), fiind concomitent şi profesor – şef
de secţie la Spitalul „Elias“, apoi, şeful Clinicii Medicale de la Spitalul
Griviţa, unde va conduce Clinica de Reumatologie. Evaluările periodice la Secţia
de Cadre a CC al PCR pun în evidenţă aptitudinile sale pedagogice în procesul
de învăţământ destinat studenţilor, preocuparea constantă pentru cercetarea ştiinţifică,
studiile publicate în ţară şi străinătate, participarea activă la manifestări ştiinţifice
naţionale şi internaţionale. Şi, desigur, activitatea sa obştească, fie în
cadrul Comitetului de Partid din Unităţile Sanitare, fie ca membru al
Comitetului Municipal Bucureşti al PCR. În 1982, absolvă Universitatea Politică
şi de Conducere, cursuri finalizate cu o lucrare scrisă. Criticile aduse de
„tovi“ în momentul promovării sale ca membru plin al Partidului, căzând, precum
sămânţa pe un teren fertil, au dat roade… Astfel că, în martie 1985, va fi
numit şi ministru al sănătăţii
(urmându-i profesorului Eugen Proca) în guvernul avându-l ca prim-ministru pe
C. Dăscălescu (prim-viceprim-miniştri: Elena Ceauşescu, Gh. Oprea şi Ion Dincă).
În acelaşi an, proaspăt numitul ministru va fi ales şi deputat în MAN (preşedinte, Nicolae Giosan). Ultima evaluare
(„Apreciere“) datată 6 mai 1986 şi semnată de tov. Alexandrina Găinuşe,
viceprim-ministru al Guvernului, relevă preocuparea tovarăşului Ciobanu pentru
„promovarea şi extinderea conceptului de medicină a omului sănătos prin
dezvoltarea activităţilor profilactice şi deplasarea muncii către unităţile de
copii şi tineret“; „folosirea produselor naturale din plante şi a factorilor
naturali de cură“; „iniţierea dezbaterilor privitoare la îmbunătăţirea stilului
şi metodelor de muncă ale cadrelor de conducere din unităţile sanitare“; „teze“
care, ne amintim, erau puse „în gura“ academicienei de renume mondial, Elena
Ceauşescu. Se încerca a se acredita beneficiul plantelor medicinale („iarba de
acasă“) în tratarea bolilor, indiferent care, pentru a se ascunde sub preş
lipsa medicamentelor active; se recomanda îmbunătăţirea „stilului de muncă“ al
directorilor, deficienţele din acest domeniu „justificând“ lipsa din spitale şi
policlinici a materialelor tehnico-sanitare, seringilor, aparaturii medicale. Şi
era adesea un pretext pentru rotirea din funcţii a şefilor cu alţii, mai fideli. Tovarăşul ministru, în
urma concluziilor şi discuţiilor evaluării din Biroul executiv al Consilului de
conducere al Ministerului Sănătăţii, a primit calificativul foarte bine8.
Era
director al Direcţiei Sanitare când, în 1975, numitului Ciobanu Victor
Securitatea îi deschide dosar de urmărire9.
Motivul: sub pretextul de a împrumuta cărţi de la Biblioteca Franceză, urmăritul
(nume codificat – „Cătălin“) are contacte cu W. (V.) Maurice, directorul Bibliotecii,
suspectat de spionaj. A fost „atras“ de „Bica“, o funcţionară din cadrul
instituţiei, căreia îi îngrijea copiii, aceasta oferindu-i posibilitatea de-a
cerceta – chiar comanda din Franţa – reviste şi cărţi de specialitate. Bica i-l
prezintă pe W.M. Imediat, este activată informatoarea Z. Ioana, care lucrează
ca angajat român la Bibliotecă, pentru a se stabili frecvenţa întâlnirilor. La
domiciliu i se instalează un post „A.S.T.“ în scopul aflării anturajului, dacă
urmăritul Ciobanu V. întreţine relaţii şi cu alţi cetăţeni străini şi se
întâlneşte cu ei în oraş, dacă în discuţiile cu aceştia face referiri la W.(V.)
Maurice sau la alţi diplomaţi francezi. „După 20 de zile, «A.S.T.»-ul va fi
introdus şi la locul de muncă“ – sună ordinul. (Lt. Costa Ioan, care răspunde
de acţiune, notează însă marginal, cu cerneală: „la locul de muncă nu sunt
condiţii telefonice.“) Supravegherea continuă tot anul 1975: se vor face
fotografii ale celor doi, dacă vor fi surprinşi împreună în oraş şi dacă la
recepţiile unde „Cătălin“ participă ca invitat există posibilitatea ca ei să se
întâlnească. În acest sens, vor fi folosite obiectivele «Fira I» şi «Fira II»…
După un an, dosarul se închide, ajungându-se la concluzia că urmăritul „Cătălin“
nu este interesat în menţinerea legăturilor cu Maurice. Totuşi, „Ciobanu Victor
rămâne în evidenţa generală.“ În 1976, profesorul Ciobanu va fi schimbat din
funcţia de director al Direcţiei Sanitare. Să fie vreo legătură între această
suspiciune de spionaj – chiar dacă neconfirmată – şi înlocuirea sa? Rămâne, de
asemenea, fără urmări negative asupra carierei situaţia sa matrimonială,
subiect însă al unei Note la Secţia de Cadre a CC al PCR: prima soţie, colegă
de an, îmbolnăvindu-se psihic, determină divorţul celor doi (1971), iar aceasta
se sinucide la locuinţa ei (1972); a doua căsătorie survine în 1972, dar se
termină cu divorţ în 1978, copilul rezultat fiind încredinţat mamei. Cu a treia
soţie (1978) va avea două fete şi va înfia copilul din a doua căsătorie a
mamei. Detaliile nu au în acest context importanţă, decât pentru a pune în
paralel două situaţii: un oarecare inspector din Ministerul Sănătăţii nu putea
fi definitivat pe post, pentru că era văduv de mulţi ani şi nu se recăsătorise;
pentru un ministru în acelaşi departament, criteriile „moralei proletare“ se
aplicau diferenţiat.
Viaţa
profesorului Victor Ciobanu se încheie la 26 martie 2001, în urma unei boli
necruţătoare (cancer generalizat10). Va fi regretat de soţie şi de
copiii pe care i-a iubit şi ocrotit, de colaboratori, de numeroşii săi pacienţi.
Ilustrul pediatru, profesorul Gh. Goldiş, îşi aminteşte „o după-amiază,
generatoare de cele mai frumoase şi neuitate amintiri“ petrecută împreună cu
profesorul Victor Ciobanu, la Băile Felix11. „Profesorul era
relaxat, bine dispus, discuţiile fiind deosebit de agreabile. Era mândru că
este oltean şi ne-a dezvăluit că este un mare amator de fotbal şi un susţinător
al echipei «Universitatea Craiova». În cadrul conversaţiei mi-a dezvăluit şi
concepţia sa despre rolul
profesorului-dascăl în învăţământul medical, care coincidea întru totul cu
a mea. După părerea sa, un profesor trebuie să transmită elevilor experienţa
sa, scopul principal fiind pregătirea cât mai temeinică a elevilor săi. (…)
Cursul susţinut de un profesor-dascăl trebuie să prezinte nu numai competenţa şi
experienţa acestuia, dar şi cultura sa generală, talentul didactic şi
preocuparea sa de a-i instrui pe elevi şi în problemele de etică, morală,
deontologie. «Un profesor, spunea, trebuie să-şi pregătească cursul şi nu să-l
improvizeze cu date superficiale».“ (…)
Profesorul
Victor Ciobanu încheie plutonul miniştrilor ceauşişti ai sănătăţii. Chiar dacă
fidelitatea (declarată) şi apartenenţa la Partidul Comunist (dovedită prin
carnetul roşu) reprezentau criteriile princeps,
toţi miniştrii sănătăţii de după 1965 şi o parte a celor din perioada Dej erau
profesionişti desăvârşiţi şi, în acelaşi timp, cunoscători din interior ai
particularităţilor sistemului sanitar. Breasla a avut şansa de a avea
reprezentanţi în structurile puterii personalităţi medicale precum Burghele,
Proca, Ciobanu, Radu Păun, Aurel Moga…, iar mai înainte – soţii Bagdasar… Cu
alte cuvinte, aceştia erau „cineva“. Compromisurile făcute de ei – în mai mare
sau mai mică măsură în relaţia cu politicul – s-au răsfrânt mai ales asupra lor
– costurile de imagine în posteritate sunt din această categorie – corpul
medico-sanitar fiind, prin inteligenţa şi „diplomaţia“ de care a dat dovadă, apărat,
adesea salvat, ferit de o bună parte a vicisitudinilor timpului. Ceea ce nu s-a
mai întâmplat după decembrie 1989, când ministrul-medic a părut unora a nu mai
fi necesar…
