În cinstea acestei zile a oferit spectatorilor săi fideli patru spectacole cu care a umplut Sala Mare a Teatrului Naţional: „Fierarii”; „Măscăriciul” (după Cântecul Lebedei de A.P. Cehov); „Tache, Ianke și Cadâr” și „Sunt un Orb”. Toate au fost comentate pozitiv de specialiști.

După o carieră ajunsă la apogeu, cu nenumărate izbânzi artistice, se poate afirma că Mălăele este un regizor, un actor, un creator fără limite și fără tabuuri. Autori celebri precum Shakespeare, Caragiale, Cehov sau alţii mai obscuri, ca Paul Ioachim, nu-i dau emoţii și sunt trataţi cu umor, cu ironie și cu inteligenţă artistică, de la egal la egal, transformând textele lor în spectacole cu mare succes la public, ajungând astăzi, alături de alte mari personalităţi, poate cel mai prizat și activ creator de teatru. Dar l-a scăpat din vedere pe Hamlet.

A lucrat prin toate teatrele din București și din ţară, impunând un stil aproape inimitabil, lăsând impresii de neșters în rândurile actorilor și mai ales, în cele ale publicului. În ultimul timp, pe lângă activitatea de grafician și caricaturist, a atacat cu putere și literatura, scriind cărţi recenzate cu vorbe de laudă mai mult decât spectaculoase. 
Actorul Svetlovidov, din „Măscăriciul”, poate fi identificat și cu el, dar și cu atâţia mari actori ai lumii, sau chiar români, care și-au dedicat viaţa până la sacrificiu în exclusivitate teatrului. 

Exemplele sunt multiple, însă dintre acestea îi menţionez pe marii actori Aristide Demetriade, Amza Pellea, Luminiţa Gheorghiu, Ovidiu Iuliu Moldovan, care au jucat bolnavi sau cu părinţi în sicriu, ori Cornel Vulpe, care a murit pe scenă. Horaţiu Mălăele  mărturisește că un profesor, cu ani în urmă, i-a spus că are sclipiri de geniu. S-ar putea să aibă dreptate.