Nu
am stat niciodată să îmi număr toate notele sau calificativele luate de-a
lungul vieţii. Unele se desprind – vezi nota 2 la economie, de care sunt foarte
mândru. Am luat-o pentru indisciplină: profesoara ne spusese că suntem proşti făcuţi
la beţie. Eu, gură spurcată şi-atunci, i-am răspuns că nu ştiu băiatul ei, dar
eu pot spune cert că părinţii mei erau treji când m-au făcut. Alta e nota 4 la
desen pentru că nu-mi ieşea natura moartă. Admit, vinovat, că m-am scos din
bucluc cu o iconiţă de argint împinsă, subtil, doamnei profesoare care se
întâmpla că avea o pasiune pentru Maica Domnului. Dar dincolo de aceste excepţii,
în clasele V–VIII media mea anuală se învârtea pe la 9,96. O să râdeţi, dar e o
povară. Eram foarte anxios, căci se găsea mereu câte un eşec să păteze perfecţiunea.
Perfecţionismul hrănit tembel de un sistem de învăţământ care aprecia elitele
„intelectuale“ doar dintr-un proletcultism pervers n-a făcut altceva decât să-mi
sădească un chinuitor complex de inadecvare. După multă muncă şi ceva terapie
am ajuns să mă împac cu ideea că nu pot să cânt, nu pot să fac integrale, nu
pot să ţin minte minereurile din munţii Rodnei. Încă mă gândesc dacă pot vorbi
germana, dar asta e altă poveste.
E
evident că am apucături adictive faţă de subiect. Cu mintea mea de drogat al
notei sper că e aidoma evident de ce, privind la recentul concurs de manager
pentru spitalele capitalei, am rămas lovit să văd notele luate. 10, 10, 10, un
9,60-şi-ceva, un alt 9,70-şi-ceva şi, la mare distanţă, un 6 şi ceva şi un 5 şi
ceva. Nu discut persoanele, nu caut un proces de lapidare. Dar ce stupefacţie să
ai asemenea super-profesionişti. Asemenea eminenţe cenuşii ale gestionării sănătăţii.
Mai mult, este înţelegerea mea din bârfoteca de breaslă că unii zecari ai
meseriei au făcut 75 de grile complement multiplu în 30 de minute. Un mizilic!
Ba, şi mai mult, după ce s-a terminat examenul, de la 1 până la 3 totul era
completat şi pus pe website şi voilà.
Ca într-o lume a prestidigitaţiei geniului s-au confirmat valorile şi valoarea.
Doar
că nu erau toţi geniali. Doar că nu era o curbă a lui Gauss a performanţei. De
la statistician la editorialist dependent de 10 ca subsemnatul, la săpător de
parcuri în Grădina Botanică vor fi observat toţi această curioasă anomalie.
Unde mai pui că aşii managementului pe hârtie au performanţe contrastante la
cunoştinţele lor practice şi performanţa în teren. Să fie socoteala din târg
alta decât cea de acasă? Unde mai pui că cel puţin doi „catindaţi“ la examen au
probleme cu legea.
Doctoriţa
Buliman voia să se ducă la Babeş, n-a mai apucat căci – aparent – a intimidat-o
presa agresivă. Dna doctor Boer, făcută manager de zeul bordurilor în ultima
lui zi de mandat interimar la Sănătate, stăpână peste spitalul Obregia unde
kilul de borş costă 31 de lei şi sticla de Domestos sau ce-o fi 71 de lei, unde
se cumpără marmeladă de 20 de mii de euro ş.a.m.d, a luat 10. E de bine, zic.
Înseamnă că dna dr. Boer ştie ce face, examenul certifică abilităţile
manageriale ale dânsei.
Stau
liniştit, îmi iau pulsul propriei nevroze şi-mi spun că e mai bine aşa. Măcar ştim
– fără legătură cu dna Boer şi compania olimpicilor – că ne fură nişte oameni
deştepţi (în general, nu se aplică aici sper). Nu cred că aş fi putut dormi
liniştit ştiind că ne fură nişte proşti (în general, nu se aplică aici sper).
M-aş fi perpelit că eu, om care a terminat facultatea cu 9,51 la licenţă şi 10
la diplomă, să fiu furat din postura de contribuabil de nişte corijenţi. Aşa măcar
e o compatibilitate între note. Cu diferenţa că testul nu era la morală sau
cunoştinţe de medicină generală sau neurologie, mă gândesc. Testul era la
gospodărit. Or, gospodăritul e ca în copilărie: una ţie, una mie, una lui
Sfântul Ilie. Două ţie, una-două mie, două lui Sfântul Ilie. Şi tot aşa.
