O
corespondenţă de la Timişoara ne reaminteşte: frumoasa şi talentata Sophia
Loren, cancelarul german, preşedintele Statelor Unite ale Americii şi însuşi
regele Mihai, ca să enumerăm numai câteva dintre personalităţile cu un uriaş
renume, îşi comandau încălţămintea la fabrica Guban din Timişoara. Noi, ceilalţi,
căutam cu ardoare şi eram teribil de fericiţi când reuşeam să achiziţionăm o pereche
din acei pantofi fermecaţi. Pe lângă că erau deosebit de frumoşi şi de uşori,
se mulau perfect pe picior, îndepărtând orice eventuală urmă a tradiţionalelor
„bătături“.
Istoria
Guban a început cu un cizmar sărac (doar cinci clase primare), care, imediat
după cel de al Doilea Război Mondial, nemaiîngrijind cizmele ostaşilor, îşi
deschide o prăvălie în care vinde cremă de ghete. Cu timpul, în prăvălia lui,
sortimentele de chimicale se înmulţesc, iar mintea cizmarului născoceşte
metode, tehnici şi procedee noi, originale, pentru altfel de pantofi. Obţine
certificate de inventator, licenţe recunoscute în lume. Lucra împreună cu fiul
său, Tiberiu Guban, astăzi în vârstă de 89 de ani. Faima produselor Guban s-a răspândit
pe mapamond, graţie calităţilor lor. Dar fabrica, donată în cele din urmă
statului şi purtând numele „Victoria“, n-a mai putut continua tradiţia şi
Tiberiu Guban, între diplome, omagii şi scrisori de mulţumire, e trist.
Reporterul vrea să ştie care a fost secretul produselor Guban şi află: iubirea,
dragostea de meserie, înainte de toate.
Aici
se termină corespondenţa şi începe povestea unor întâmplări din anii ’70: A
fost, odată ca niciodată, un radioreporter numit Mircea Munteanu. Era absolvent
al Facultăţii de filologie şi redactor la postul public Radio Timişoara.
Încântat de produsele Guban, s-a gândit că poate face şi el ceva original
pentru promovarea firmei, cu deosebire în ţară şi mai ales pe plan local. De la
gând la faptă. „Profesorul de română“ a discutat cu genialul cizmar un proiect
pe care acesta din urmă a acceptat să-l „sponsorizeze“. Pe scurt: Mircea urma să
confecţioneze un balon. Un balon cu care să se poată înălţa în văzduh el însuşi.
Pe balon urma să se înscrie un singur cuvânt: Guban. Operaţiunea n-a fost deloc
uşoară. N-aveam industrie de confecţionat baloane, nu existau experţi în
domeniu, Mircea a trebuit să studieze el însuşi felurite materiale, să apeleze
la posibile ateliere cu care să poată colabora. Ca să obţină gazul de umplere a
balonului, a adresat mai multe cereri unor foruri care s-au dovedit a fi opace şi
a făcut mai multe drumuri în ţară. Şicanele au fost nenumărate, dar nu i-au
putut slăbi entuziasmul (conform adevărului binecunoscut, că furtunile pot
stinge flacăra cea mică, dar o sporesc pe cea mare.) Evident că a reuşit. S-a
înălţat cu balonul-reclamă în faţa Universităţii din Timişoara şi apoi pe
Semenic. Guban era mulţumit. Încântarea martorilor, a publicului din toată ţara
pentru un asemenea eveniment creştea (chiar „Scânteia Tineretului“ a publicat
un interviu cu „zburătorul“, care cinstea în felul acesta, nu numai la
microfon, ci şi în viaţă, inventivitatea românească). Mai puţin încântată a
fost însă conducerea studioului de radio Timişoara: Mircea Munteanu a fost dat
afară. Dar, tot atunci, întâmplarea face că şeful Televiziunii Române,
Octavian Paler, l-a chemat la Bucureşti să prezinte un material pe care îl
realizase cu profesorul Marius Bizerepa. Acesta descoperise în biblioteca
Vaticanului un document despre vechimea drapelului Ţărilor Române. După succesul
de la Televiziune, un „şef“ de la redacţia emisiunilor pentru copii şi tineret
de la Radio România, Eduard Jurist, care-l cunoştea de mai multă vreme, din
corespondenţele pe teme de ştiinţă, a obţinut transferul „zburătorului“ în
Capitală.
Bătrânul
Guban a trecut, între timp, la cele veşnice, Mircea a plecat, din păcate, şi
el. În lipsa lor, produsele Guban şi-au pierdut faima; a rămas, însă, puternic,
din ce în ce mai devastator, dorul de ele şi de ei.
