Cine se gândește, atunci când
vede pe cineva vorbind, că personajul din fața sa îi va marca existența?
Evident, nici eu nu m-am gândit. De fapt, nici nu-mi prea amintesc ce-oi fi
cugetat în acea zi de octombrie 1993, când, în fața unor sute de proaspeți
foști liceeni și recent mediciniști, a apărut un profesor cu barbișon și
pălărie mare, interesant îmbrăcat și cu o eșarfă roșie aruncată în jurul
gâtului. Și, extrem de zâmbitor. Pesemne că au fost discursuri despre
semnificația profesiei în antecamera căreia tocmai intram, dar, îmi este vie în
memorie prezentarea acelui profesor. Era altfel, pășea distinct, interacționa
cu sala diferit și, pe moment, am crezut că sunt într-o sală a unui teatru. Mă
aflam într-o bancă din mijlocul aulei Universității de Medicină și Farmacie
„Grigore T. Popa” Iași, printre necunoscuți, stingher, dar bucuros că sunt
parte a unei comunități pe care o credeam importantă. Mă înrolasem în cioporul
celor mândri că se pregătesc pentru „cea mai nobilă meserie din lume”. Și
auzeam vorbe frumoase despre ea, și, mai ales prezentate într-un mod special.
Pe acel profesor îl zăream aproape zilnic în curtea
universității. Barbă, pălărie, lavalieră colorată... devenise un reper de care
ne prindeam, noi, cei veniți de prin toate colțurile țării, unii mai legați de
părinți decât alții, dacă-i aveau, alții bucuroși că au scăpat de acasă, însă,
toți pâlpâind în aceeași nebuloasă.
În anul patru mă decisesem să aleg specialitatea în care urma
să-mi definitivez lucrarea de licență. Și am ales ortopedia. Participam la
intervenții importante, mergeam cu ortopezii la conferințe și cu vaporașul,
însă, îndrumare, ioc! Am adunat eu material despre artroplastia necrozei
aseptice de cap femural, însă simțeam nevoia unui coordonator. Îl aveam, dar el
avea de operat! Să nu mai lungesc vorba (era să scriu oasele) și să vă spun că,
așa cum vă așteptați, am bătut la ușa cabinetului personajului meu.
Îngropat într-un fotoliu, nu se prea vedea de vrafurile de
hârtii și volume ce-l înconjurau ca o fortăreață. M-a poftit înăuntru și, ce
mai tura-vura, căzurăm la învoială să mă preia, în calitate de coordonator al
tezei de licență, cu... atenție... o lucrare despre durere! Din acel an, 1997
(realizez, acum, când scriu aceste rânduri), s-au adunat două decenii de când
durerea e o constantă în viața mea. Mă refer la viețuirea științifico-literară.
Profesorul Ostin C. Mungiu a trasat în existența mea câteva
semne. Așa cum o face, cu creta, pe minuscula-i tablă atârnată pe spatele ușii
cabinetului său, când își notează diverse gânduri sau niscaiva date. L-am
însoțit în multe locuri, cu ocazii diferite, plăcute și incomode, l-am văzut
înconjurat de oameni care-l admirau și i-am auzit pe mulți sterili vorbindu-l
de rău. Însă, cel mai mult am admirat capacitatea sa de a pluti deasupra
tuturor miasmaticilor și de a-și urma drumul: edificarea algeziologiei în
România. Trecea de la șobolani, înspre gândirea patristică, de la publicarea tratatului
despre durere, înspre organizarea unui mare târg de ceramică, de la o prelegere
despre terapia opioidă, înspre poezia lui Topîrceanu. M-a magnetizat această
capacitate de a îmbrățișa întregul.
Mi-a fost ghid în diverse călătorii științifice de conturare a
unor volume, evident despre durere, dar a și fost ghiduș, în multe rânduri. Am
finalizat teza de licență și, nu l-am ascultat să rămân la Disciplina de
farmacologie. Atunci eram dominat de ideea că numai chirurgia mi-e dat să-mi
fie însoțitoare a vieții. M-a extras poznaș din bisturologia tecuceană și m-a
făcut unul dintre copiloții Asociației de Algeziologie din România. L-am
necăjit când am decis să ies din casa părintească a experimentului pe animale,
să rămân cu durerea în plan filosofic și să pătrund în conacul istoriei
medicinii. L-am amărât atunci. Dar, simt că m-a iertat.
Fiecare op pe care l-a publicat mi l-a oferit, l-am recenzat, în
general în această publicație, pe care știu că o îndrăgește, și orice volum pe
care l-am editat sau scris l-a însoțit cu o prefață, o recenzie sau o
recomandare publică. Mă bucur să-i văd zilnic mașina în fața universității, cu
șapca-i albă mereu îndărătul lunetei. Un amic hâtru, atunci când suntem
împreună și trecem pe lângă automobilul părintelui durerii din România, mereu
îmi spune: „Are șapca de la vreun film de-al lui Cristi!”.
Cu sau fără chipiu, cu nonconformismu-i vestimentar asumat,
profesorul Mungiu e „jos pălăria!”. N-a abandonat corabia niciun moment. Mulți
dintre colegii săi așteaptă lunar poștașul. El e când în castelul central al
navei, când pe punte și continuă să străbată oceanele durerii, chiar dacă sunt
învolburate și țărmul îndepărtat, fără strop de speranță. E unul din rarii
universitari din câmpul medicinii, care a înțeles că omul e mai mult decât
meseria sa, că viața profesională nu are un liman, la care odată ajuns, te
descalți, te lungești pe jos, îți pui clopul pe ochi și aștepți să vină somnul
de-a pururea.
