Zilnic sunt invadat de mesaje trimise de prieteni virtuali. Majoritatea cuprind linkuri și „informaţii bombă” despre COVID, pandemie și vaccinare. Dacă la început le răspundeam, fie printr-un text amplu, fie sugerându-le surse credibile, de-o bună bucată de vreme închid căsuţele ce mi se ivesc în toiul dimineţii și nici măcar nu dau vreo replică la întrebarea recurentă: „De ce ignoraţi ceea ce vă trimit?”.

        E firească dorinţa omului de a pune la îndoială ceea ce vede și ce aude. Studenţilor le spun să-și dezvolte simţul critic și să chestioneze orice primesc din partea profesorilor. A cerceta și reflecta asupra conţinuturilor ce ţi se propun e un semn de vitalitate.

Dacă este să judecăm așa, înseamnă că și entuziaștii vaccinării ori negaţioniștii pandemiei sunt pe deplin îndreptăţiţi și vii când devin evangheliști ai unei facţiuni. Nu sunt de acord cu specialiștii care îi critică frecvent și, cred ei, îndreptăţit, pe ne-specialiștii care se aruncă, fără să știe a înota, în apele reci și tulburi ale știinţei. Istoria medicinei, dacă e să amintim doar această zonă a cunoașterii, are nenumărate exemple de inovaţii și descoperiri ivite din minţile și din stăruinţa unor ne-medici și ne-specialiști. Nu sunt de acord nici cu aceia care continuu îi sfătuiesc pe oameni să nu cerceteze, ca muritori, legile care le sunt date numai iniţiaţilor să le pătrundă cu înţelepciunea lor.

Convins că a fost „lucrat”

        Îmi amintesc de anul 2007, când nu trecea o zi în care un coleg din universitate să nu-mi împărtășească, șoptit, ce mai descoperise el privind cu atenţie faţadele unor clădiri istorice din Iași. Câte semne au pus arhitecţii, cârdași cu proprietarii, pe imobilele urbei, pe care ieșenii, românii, în general, nu le vedeau. Câţi orbi se perindau pe străzi... și câtă energie mobiliza amicul meu în a-i conduce pe concetăţeni la scăldătoare, unde să-și spele ochii și să se întoarcă la casele lor cu exact același fel de a privi cu al său. Descoperise documentare pe YouTube și își forţa prietena să le urmărească. Într-un final, ea a fost singura care s-a iluminat, când a decis să pună punct final relaţiei. El, însă, multă vreme a rămas convins că „a fost lucrat” de slujitorii Întunericului.

        Citise sute de cărţi, în cel puţin trei limbi, frecventa multiple spaţii culturale, și totuși era convins că Antihristul vine pe bandă de magnetofon. Parcursese numeroase pagini de internet ale unor site-uri care propovăduiau „ortodoxia cea adevărată” și își propunea să facă un turneu prin licee și universităţi în care să susţină prelegeri menite a-i trezi pe tineri.

        Dacă e să mă întreb când i-a dispărut entuziasmul pelerinajului omiletic, nu am vreun răspuns clar. Ce știu este că a cunoscut, la cumpărături fiind, o tânără ce a suflat în faţa lui suflare de viaţă și i-a destrămat planurile. Acum zburdă, cu cele două fetiţe ale lor, prin locurile la care nici cu gândul nu visase în vremurile când privea îngrozit liniile negre de pe facturi și tresărea când le observa pe copertele volumelor cumpărate de la librăria Patriarhiei.

Marionetele celor de lângă noi

        Privim prea departe și nu vedem colea. Avem ochi de vultur când e vorba de conspiraţii, dar suntem cârtiţe în familie sau la serviciu. Știm că ne manipulează Bill Gates și că Jeff Bezos vrea să ne ia banii, dar nici prin cap nu ne trece că suntem marionetele celor de lângă noi.

        Suntem convinși că ni se va implanta curând un cip, dar nu realizăm că ne-au fost instalate din copilărie programe care rulează continuu și care ne ruinează existenţa. Au măști acești giganţi ai tehnologiei și ai vânzărilor online, dar, cel mai adesea, cei cu care ne petrecem orele și viaţa, cărora le acordăm toată încrederea, au măști mult mai bine așezate pe figurile dindărătul cărora nu răzbate rictusul permanent, și inimi mult mai reci decât ale oricărui psihopat de ale cărui acţiuni ne înspăimântăm, noapte de noapte, la serialele înspre care stăm cu ochii holbaţi.

        Mult mai serioase sunt costurile emoţionale și fizice pe care le plătim când ignorăm realitatea relaţiilor familiale sau profesionale, decât presupusele costuri de care ne temem, dar fără temei. Până a fi încorporaţi în Sistemul de care ne este atât de frică, să ne trezim și să vedem nevoia de posedare a partenerilor, disperarea cu care ne atrag în dependenţa lor, să nu trecem cu vederea posibilele ameninţări ale Ocultei, dar nici să le luăm atât de în serios după cum suntem continuu forţaţi să credem.

        Nu pledez pentru ignoranţă, ci pentru o privire atentă în jur. Dar, mai mult, asemeni lui Coșbuc în „Moartea lui Fulger”, le spun acelora care-mi mai trimit mesaje: Trăiește-ţi (...) viaţa ta! / Și-a morţii lege n-o căta! // O fi viaţa chin răbdat, / Dar una știu: ea ni s-a dat / Ca s-o trăim!