Iau, spre exemplu, controversata declarație a secretarului de stat, doctorul Horațiu Moldovan de astăzi (marți, 12 mai) cu privire la decesele înregistrate în contextul infecției cu virusul SARS-CoV-2. Fără parafrază, ce-a rămas în ochiul public este sintagma „mulți ar fi murit oricum”. Neîndoielnic, când te uiți pe lista de diagnostice comorbide ale persoanei care a decedat, testată fiind pozitiv pentru Covid-19, nu poți să nu-i dai dreptate.

Pe de altă parte, când ne-am pierdut, ca medici, curiozitatea pentru ceea ce face omul să moară? Până la urmă ce ne separă de omul de rând e că nu luăm decesul ca fiind, faptic, inevitabil. Ne luptăm cu moartea. Ne luptăm cu muritul. Ne luptăm – mai mult – pentru o iluzorie calitate a morții, încât să fie pe cât posibil deposedată de suferință. Acest ultim deziderat a ajuns să fie totuși în repetate rânduri încălcat de medicina contemporană, pentru că – prelungind statistic viața cu zile sau luni – îi furăm omului calitatea ultimelor sale zile, condamnat să trăiască penetrat de diverse ace, sonde și furtunuri.

Îmi aduc aminte că, mulți ani în urmă, când îmi făceam studiile în Montreal, guvernul federal canadian a luat în considerare tăierea fondurilor pentru susținerea în NICU (unitate de terapie intensivă neonatală) a vieții bebelușilor născuți cu grad mare de prematuritate, în contextul șanselor lor la supraviețuire. Societatea civilă a fost indignată. În toate universitățile propunerea a devenit subiect de dezbatere. Catedrele de etică, îndeosebi în privința bioeticii, au luat la măsurat raționamentul medical, versus drepturile inalienabile la viață ale individului. Și la aceste drepturi inalienabile s-a rezumat întreaga discuție, în cele din urmă.

La fel, în COVID-19 trebuie să păstrăm candela dreptului inalienabil la viață, chiar și în cazul bolnavului terminal, chiar și în cazul bolnavului vulnerabil și prin boală, cât și prin vârstă. Pentru că elementul de performanță în medicină nu e doar salvarea vieții, cât salvarea demnității, a sufletului și a spiritului medical însuși

E suficient, deci, să rezolvi enigma „morții oricum” punând întrebarea reciprocă: suntem pregătiți să le retragem servicii medicale unor oameni când considerăm că „ar trăi oricum”? Adică, să îi lăsăm pe toți oamenii tineri, prezumat sănătoși, fără prevenție, fără profilaxie, fără educație medicală, pentru că sunt în cealaltă „oricum” categorie? Pentru că, simetric, dacă răspunsul e „nu” la această întrebare, trebuie să fie „nu” și când vorbim de suferinzi, în faze avansate ale bolii lor.