Având ca organizatori Federaţia Mondială
pentru Neuroreabilitare (WFNR), Federaţia Europeană a Societăţilor de
Neuroreabilitare (EFNRS), UMF „Iuliu Haţieganu“ Cluj-Napoca – Departamentul de
neuroştiinţe, Academia de Ştiinţe Medicale, Şcoala Internaţională de Neurologie
şi Societatea Română pentru Neuroreabilitare, al doilea Curs European de
Neuroreabilitare al Societăţii pentru Studiul Neuroprotecţiei şi
Neuroplasticităţii (SSNN) a reluat anul acesta primele două module ale
curriculei europene, semnificativ îmbogăţite faţă de ediţia 2011.
Structura fundamentală a reabilitării
Prof. dr. Volker Hömberg, secretarul general
al WFNR şi al EFNRS, a detaliat abordarea multilaterală a reabilitării, punctând
aspectele etice şi legale. Faţă de abordarea unidimensională a tratamentului
medical acut, reabilitarea presupune o integrare complexă a contextului social,
a mediului şi tradiţiilor în care se situează fiecare pacient. Scopul reabilitării
este obţinerea unui nivel maxim de independenţă pentru pacient – adesea cu
leziuni ireversibile ale sistemului nervos central sau periferic – în desfăşurarea
activităţilor zilnice, prin intermediul unui program atent planificat. Cum înlocuirea
ţesuturilor lezate este o perspectivă îndepărtată, strategia constă în
utilizarea plasticităţii inerente a SNC, prin care noi structuri se activează şi
preiau funcţiile celor distruse, ţinând cont de existenţa unei perioade optime
de intervenţie; în caz de eşec, pacientul poate fi învăţat să folosească alte
metode pentru îndeplinirea aceluiaşi scop sau poate fi asistat de diverse
dispozitive. În cazul pacientului care a pierdut capacitatea de a învăţa şi,
implicit, de a se adapta la mediu, atunci acesta trebuie adaptat pacientului.
Obiectivele procesului trebuie clar definite, iar neuroreabilitarea trebuie
instituită cât mai devreme, la intensitate crescută şi urmărită cât mai mult
timp.
Paradigma bio-psiho-socială de înţelegere a bolii
Pentru medici şi pacienţi, în prim-planul
reabilitării se află, după cum afirmă profesorul Hömberg, capacitatea celor din
urmă de a realiza diverse acţiuni, alături de descrierea abilităţilor, funcţiilor
şi şanselor de participare ale pacienţilor. În urmă cu peste un deceniu,
Organizaţia Mondială a Sănătăţii a propus spre utilizare Clasificarea internaţională
a dizabilităţii, funcţionării şi sănătăţii (CIF), care ia în calcul nu doar
afectarea funcţiilor şi structurilor organismului, ci şi gradul activităţilor
posibile şi participarea. Clasificarea amintită asigură existenţa unei baze ştiinţifice
de înţelegere şi studiere a stării de sănătate şi a stărilor asociate acesteia,
a urmărilor şi factorilor determinanţi, permite stabilirea unui limbaj comun,
facilitând astfel comunicarea între diverşi utilizatori şi realizarea de
comparaţii între diverse ţări în privinţa datelor de sănătate sau îngrijirilor
medicale acordate şi furnizează o schemă de codificare sistematică.
Organizarea echipei de reabilitare
Reabilitarea neurologică este diferită de
cea din alte discipline medicale, explică dr. Dana Boering, prin aceea că
presupune şi un proces educaţional al persoanei cu dizabilităţi, implicată, de
altfel, în stabilirea obiectivelor acestui proces. Neuroreabilitarea nu are ca
obiect doar boala fizică, ci se preocupă de consecinţele psihologice ale
dizabilităţii, dar şi de mediul social în care pacientul trebuie să funcţioneze.
Procesul nu poate fi întreprins doar de medici, ci necesită participarea unui
spectru larg de specialişti grupaţi într-o echipă. Aceasta poate obţine pentru
pacient beneficii funcţionale superioare celei oferite individual de fiecare
specialist, având ca avantaje comunicarea mai bună, împărtăşirea experienţei între
diferitele discipline, o abordare mai consistentă centrată pe obiective,
continuitatea mai bună a îngrijirii, crearea unui mediu stimulant, ca şi
atmosfera de sprijin reciproc. O astfel de echipă ar trebui să fie compusă din
specialistul în neuroreabilitare, asistente, fizioterapeuţi, logoped,
neuropsiholog, instructorul fizic şi asistentul social. Combinaţia între
stabilitate şi inovaţie în abordarea structurilor şi procedeelor este cea care
defineşte o bună echipă de reabilitare.
Definirea rezultatelor
Dificil de prevăzut de la început, efectele
procesului de reabilitare sunt importante nu numai din perspectiva echipei
medicale, ci şi din cea a pacientului şi familiei, la care se adaugă
perspectiva economică. Conform celor spuse de prof. dr. Heinrich Binder, preşedintele
EFNRS, aceste rezultate pot fi măsurate de clinician prin diverse instrumente
(care trebuie să fie valide, sensibile la schimbare şi fiabile), precum şi prin
metode de interpretare (care şi-au demonstrat avantajele şi dezavantajele). A
fost discutat şi rolul pacientului şi familiei în aprecierea subiectivă (prin
chestionare) a efectelor reabilitării, un punct de vedere valoros, dar şi
dificil de integrat în evaluarea globală. Concordanţa obiectivelor iniţiale cu
rezultatele finale rămâne un factor important al succesului reabilitării, oricât
ar fi de greu de obţinut.
Neurobiologia şi conceptul de neuromodelare
Prof. dr. Dafin F. Mureşanu, preşedintele
SSNN, s-a referit la noua viziune asupra leziunilor cerebrale şi recuperării.
Astfel, strategiile terapeutice trebuie să ţintească nu neuronul, ci unitatea
neurovasculară (alcătuită din neuroni, celule gliale, celule vasculare şi
perivasculare), care menţine homeostazia micromediului cerebral. Combinaţiile şi
proporţiile diferitelor molecule biologice (factori trofici, interleukine) sunt
mai relevante decât efectul uneia singure (efectul sinergic). Mijloacele
capacităţii endogene de apărare a creierului – neuroprotecţie,
neuroplasticitate, neurotroficitate şi neurogeneză – nu sunt independente, ci
parte a unui proces continuu şi împărtăşesc substratul biologic cu procesele
patofiziologice. Aceasta face ca blocarea unui proces patofiziologic să
blocheze şi mecanismele endogene de apărare, soluţia reprezentând-o moleculele
biologice modulatoare.
În privinţa conceptelor de tratament în
bolile acute şi neurodegenerative, faţă de trecut, când accentul era pus pe
neuroprotecţie, în prezent eforturile se concentrează pe neuroregenerare
(combinaţia pe termen lung a proceselor de troficitate, plasticitate şi
neurogeneză). Neurogeneza este procesul de formare de noi celule neuronale din
celule progenitoare. Diferenţierea acestora poate fi stimulată de factori
trofici (CNTF), activitate fizică (îmbunătăţeşte circulaţia sanguină,
angiongeneza, neurogeneza, plasticitatea sinaptică şi activitatea antioxidantă)
şi cognitivă, mediu interactiv, stimularea magnetică transcraniană. Trebuie, aşadar,
sprijinite capacităţile endogene de recuperare, neurorestaurarea propusă prin
implantarea de celule stem alogene nereprezentând pentru moment o soluţie.
Mai departe, vorbitorul a readus în discuţie
conceptul de medicament multimodal (care acţionează prin intermediul nu doar al
unuia, ci al mai multor mecanisme endogene de apărare) şi pleiotropic (moleculă
cu efect neuroprotector care modulează toate procesele patofiziologice), ce
corespunde acţiunii factorilor neurotrofici. O metaanaliză a studiilor clinice
dedicate neuroprotecţiei în AVC, publicată în 2004, a arătat că moleculele
monomodale cu un singur mecanism de acţiune au rezultate neutre sau negative,
cu excepţia unor molecule biologice care, chiar şi administrate pe termen
scurt, au efecte pozitive.
Dr. Dana Boering a încercat să explice funcţionarea
mecanismelor fundamentale ale plasticităţii cerebrale. Plasticitatea este o
caracteristică intrinsecă a creierului uman, care permite sistemului nervos să
depăşească restricţiile propriului genom şi să se adapteze presiunilor înconjurătoare,
schimbărilor fiziologice şi diverselor experienţe. Este mecanismul fundamental
al dezvoltării, învăţării şi recuperării postlezionale, dar poate avea şi
expresie patologică (epilepsia post-AVC, durerea cronică după leziuni ale SNC
sau SNP, distonia, disreflexia autonomă după traumatisme medulare) şi reprezintă
nu o stare ocazională, ci una normală şi continuă a sistemului nervos, pe toată
durata vieţii. În mod normal, în timpul învăţării motorii se produce o creştere
a reprezentării cortexului motor, specifică aptitudinii învăţate, circumscrisă
ariei corticale ce controlează segmentul antrenat şi corelată cu gradul de
succes al învăţării. În urma leziunilor cerebrale, comportamentul este consecinţa
funcţionării întregului creier, nu o manifestare a regiunii afectate, ci o
consecinţă a plasticităţii sistemului nervos.
Mecanismele fundamentale de recuperare
neuronală postlezională sunt reactivarea penumbrei, reorganizarea perilezională,
recrutarea patologică a regiunilor situate la distanţă de aria lezată şi
plasticitatea condiţionată de utilizare. În privinţa interacţiunilor
interemisferice în faza acută post-AVC, se observă creşterea excitabilităţii
emisferei neafectate şi a semnalelor inhibitorii către cea afectată (necesară
pentru controlul activităţii perilezionale), dar şi reducerea necesarului de
oxigen şi glucoză al penumbrei, pentru limitarea leziunii.
În faza postacută, interacţiunea
interemisferică trece la faza excitatorie, pentru creşterea randamentului
motor; în cazul în care semnalele inhibitorii dinspre cortexul nevătămat
continuă, efectele sunt nefavorabile, cu restaurare funcţională limitată. De
gradul de afectare a substanţei albe din cauza unui AVC depinde în mare măsură
posibilitatea de reabilitare a pacientului. Pornind de la astfel de constatări,
se pot concepe abordări ale neuroreabilitării bazate pe ipoteze, precum
tehnicile de modulare comportamentală, manipularea farmacologică,
electrostimularea corticală pentru creşterea/reducerea activităţii diferitelor
arii, reducerea aportului somatosenzorial al mâinii neafectate, respectiv creşterea
celui al mânii afectate, combinarea stimulării electrice corticale şi
periferice, robotica şi realitatea virtuală.
Neuroreabilitarea în scleroza multiplă
Pentru moment, nu există un tratament
etiologic al sclerozei multiple (SM), obiectivele terapiei fiind redobândirea
funcţiei după un puseu, prevenirea puseurilor şi a dizabilităţii. Boala este
asociată cu o varietate de deficite funcţionale şi simptome, unele răspunzând
la medicaţie şi neuroreabilitare. Programul de neuroreabilitare este important îndeosebi
pentru pacienţii cu dizabilităţi moderate şi trebuie să evolueze odată cu
stadiile bolii. Neuroreabilitarea în SM, după cum afirmă prof. dr. Angelo
Bulboacă, are o componentă educaţională, este un proces activ, centrat pe
pacient, care minimizează impactul bolii, facilitează autoîngrijirea şi
presupune evaluarea proprie şi cea realizată de echipa medicală. Echipa
multidisciplinară trebuie să fie alcătuită din neurolog, consultant de
reabilitare, asistentă specializată, fizioterapeut, urolog, psiholog, logoped,
etc. Terapia simptomatică se adresează deficitului motor, oboselii, spasticităţii,
simptomelor cerebelare, importanţă deosebită trebuind acordată depresiei şi
durerii. Printre abordările terapeutice specifice se numără terapia fizică
pentru îmbunătăţirea funcţiilor motorii (coordonare, mişcări fine, echilibru,
mers, reducerea spasticităţii), abordarea simptomelor vezicale, terapia de grup
şi cea ocupaţională.
Oboseala, pierderea echilibrului şi a
mobilităţii sunt principalele acuze ale pacienţilor cu scleroză multiplă.
Studii recente arată că între 64 şi 85% din pacienţi se plâng de dificultăţi de
mers, iar 70% din aceştia o consideră cea mai mare problemă a bolii, spune
prof. dr. Cristian Dinu Popescu. Aceste dificultăţi au şi un important impact
economic, determinând scăderea veniturilor pacienţilor sau pierderea locului de
muncă. Evaluarea mobilităţii şi a efectelor intervenţiilor asupra acesteia este
o componentă importantă a abordării pacienţilor cu SM şi poate fi realizată
printr-o combinaţie de chestionare şi teste de deplasare.
Tratamentul non-farmacologic al durerii neuropate
Durerea neuropată este un sindrom special şi
complex, în care vechile şi noile abordări farmacologice adesea nu dau
rezultate, după cum spune prof. dr. Adriana Sarah Nica. Pot fi însă folosite
mijloace non-farmacologice conservatoare, precum fizioterapia (termoterapie,
electroterapie, masaj analgetic, program specific activ kinetoterapeutic),
terapia ocupaţională, psihoterapia, terapia cognitivă, cea prin râs, hipnoza,
meloterapia, acupunctura, sprijinul social şi vocaţional.
Stimularea magnetică transcraniană
Prof. dr. Cristian Dinu Popescu a prezentat
valoarea prognostică şi diagnostică a stimulării magnetice transcraniene în
disfuncţiile motorii de origine centrală. Această tehnică are rol diagnostic în leziunile subclinice din
SM şi din scleroza laterală amiotrofică; prognostic
prin determinarea magnitudinii şi extinderii anomaliilor; de urmărire a evoluţiei în timp a diferiţilor
parametri; de tratament, prin
modularea excitabilităţii corticale. Este o metodă uşor de utilizat, bine
tolerată, fără efecte adverse, dar relativ costisitoare.
Evaluarea durerii în boala Parkinson
Durerea se numără printre simptomele
non-motorii ale pacienţilor cu boala Parkinson, care ar trebui considerată o
afecţiune dureroasă, susţine prof. dr. Lăcrămioara Perju-Dumbravă. Durerea
poate fi descrisă în diverse feluri, adesea apare pe partea mai afectată de
parkinsonism şi fluctuează cu dizabilităţile motorii parkinsoniene. În funcţie
de clasificare, ea poate fi musculoscheletală, neuropatică radiculară, distonică,
centrală şi acatisie. Desigur, durerea poate fi direct legată de BP, de
tratament, indirect legată de boală (escare, răni produse de căzături etc.) sau
fără legătură cu BP. Până la instituirea unui tratament, trebuie mai întâi evaluată
durerea şi identificaţi factorii care îi pot influenţa cursul şi progresia. În
acest sens, poate fi determinat pragul dureros sau se pot utiliza diverse
chestionare şi scale. Durerea în BP se asociază cu instalarea la vârste mai
tinere a bolii, depresia, sexul feminin şi nivelul mai scăzut de educaţie.
Primul pas în managementul durerii este
reducerea simptomelor motorii cu medicaţie antiparkinsoniană. În al doilea rând,
chiar dacă pacienţii raportează o reducere modestă a durerii cu analgetice clasice,
acestea sunt subutilizate. În al treilea rând, componenta de terapie fizică a
neuroreabilitării reprezintă o cale eficientă de tratare a acestor simptome,
obiectivele fiind de îmbunătăţire a mersului, posturii, echilibrului, forţei,
mobilităţii şi rezistenţei şi de ameliorare a durerii musculoscheletale şi
radiculare. Limitele acestei abordări sunt însă legate de lipsa ghidurilor
internaţionale pentru practica curentă, de pierderea iniţiativei pacienţilor şi
de calitatea terapiei fizice, în condiţiile lipsei unei experienţe specifice în
BP a personalului, numărului mic de astfel de pacienţi trataţi de terapeuţi şi
comunicarea în general deficitară între specialiştii implicaţi în tratamentul
BP.
Înţelegerea dizabilităţii
Convenţia asupra drepturilor persoanelor cu
dizabilităţi (CDPD) din 2006 a stabilit că drepturile omului se aplică şi
acestei categorii de persoane şi că reabilitarea reprezintă un drept
fundamental. În ciuda importanţei dizabilităţii, se constată o lipsă de cunoştinţe
şi informaţii ştiinţifice cu privire la acest subiect, nu există un consens
asupra definiţiilor, date de incidenţă, distribuţie şi evoluţie a dizabilităţilor
sau documente despre politicile dedicate persoanelor cu dizabilităţi, după cum
afirmă prof. dr. Mihai Berteanu, preşedintele Societăţii Române de Medicină
Fizică şi Recuperare. Persoanele cu dizabilităţi nu se bucură de acces egal la
sănătate, educaţie şi locuri de muncă, nu beneficiază de servicii dedicate
specific dizabilităţii lor şi sunt excluse de la activităţile de zi cu zi. În
acest context, OMS şi Banca Mondială au elaborat Raportul mondial asupra
dizabilităţii (RMD), destinat factorilor de decizie, practicienilor, cercetătorilor,
lumii academice şi societăţii civile. Dizabilitatea este definită ca rezultatul
interacţiunii între persoanele cu diverse afecţiuni şi barierele atitudinale şi
de mediu care le îngreunează participarea integrală în societate. Este, aşadar,
o interacţiune de factori, nu un atribut al persoanei. Prevenirea dizabilităţii
reprezintă o strategie multidimensională, care se concentrează atât pe
problemele medicale, cât şi pe barierele de mediu. Statele care au adoptat CDPD
(printre care şi România) se angajează să adopte legi şi alte măsuri
administrative, să modifice sau să revoce legi, practici sau obiceiuri
discriminatorii, să includă dizabilitatea în toate politicile şi programele
relevante, iar RPD reprezintă un ghid în această direcţie. Dizabilitatea
afectează între 15,6 şi 19,4% din persoanele de peste 15 ani, la nivel mondial,
până la 3,8% confruntându-se cu dificultăţi semnificative în funcţionare.
Conform raportului, reabilitarea este setul de măsuri care vin în sprijinul
indivizilor ce se confruntă ori s-ar putea confrunta cu dizabilităţi, pentru a
obţine şi menţine un grad optim de funcţionare în raport cu mediul. Obiectivele
sale pot consta în prevenirea sau încetinirea pierderii funcţionale, îmbunătăţirea,
restaurarea sau compensarea acestui deficit sau menţinerea statutului funcţional.
Se impune îmbunătăţirea măsurilor de reabilitare prin adoptarea de politici,
creşterea finanţării, investiţii în resurse umane, în tehnologie, prin
stimularea cercetării şi practica bazată pe dovezi.
Reabilitarea vocaţională
Prof. dr. Klaus von Wild afirmă că
recuperarea clinică a afecţiunilor produse de traumatismele cerebrale şi
spinale acute nu garantează succesul reinserţiei sociale, din cauza, spre
exemplu, a ignorării repercusiunilor mentale – cognitive, comportamentale şi
psihiatrice. Problemele emoţionale pe termen lung pot îngreuna reabilitarea
vocaţională. Responsabilitatea neurochirurgilor, în cooperare cu
neuropsihologii, este de a obţine reinserţia socială integrală şi o bună
calitate a vieţii în urma leziunilor acute. Măsurile specifice pot ajuta la
evaluarea prejudiciilor, restricţiilor şi şanselor de a depăşi sechelele. Este
necesară o nouă paradigmă socio-medicală pentru dezvoltarea de programe
eficiente de reinserţie, atât pentru victimele traumatismelor craniocerebrale şi
medulare, cât şi pentru familiile acestora.
Reabilitarea neurologică postacută în AVC
Dizabilităţile provocate de accidentele
vasculare cerebrale (AVC) pot fi deosebit de complexe, prezentarea realizată de
conf. dr. Cristina Tiu discutând recunoaşterea, evaluarea şi abordarea unor
probleme specifice precum disfagia, incontinenţa urinară, durerile de umăr, sau
spasticitatea. În 2010, în România, incidenţa AVC a fost de 400 la 100.000 de
locuitori, iar mortalitatea – de 230 la suta de mii, ceea ce plasează ţara
noastră pe un locul al treilea în lume, doar în urma Rusiei şi a Bulgariei.
Pentru a corecta această situaţie, ar fi nevoie de numeroase structuri specializate,
echipe multidisciplinare şi dispozitive complexe, în concordanţă cu Declaraţia
de la Manheim asupra AVC în Europa de Est.
Terapia cu celule stem
De celulele stem se leagă speranţa de
ameliorare a deficitelor neurologice pentru care în prezent nu există soluţii,
spune dr. Bogdan O. Popescu. În AVC ischemic, doar puţini pacienţi pot avea
acces la terapia trombolitică, iar fereastra de timp pentru intervenţie este
redusă; studiile experimentale cu celule stem ar fi, aşadar, promiţătoare, şi
pentru că intervalul de timp în care acestea pot fi administrate şi integrate
este mai mare. Nu există, deocamdată, rezultate publicate ale studiilor efectuate
la om. O altă strategie ar putea fi
stimularea neurogenezei endogene prin diferenţierea celulelor stem din creier.
De altfel, s-a demonstrat existenţa celulelor stem nu doar în zona
subventriculară, ci şi în meninge. În privinţa sclerozei multiple, mici studii
clinice cu transplant autolog de celule stem hematopoietice au demonstrat
fezabilitatea şi posibila eficienţă a procedurii în forme severe de boală, însă
nu interferând regenerarea tisulară, ci inflamaţia. În boala Parkinson,
transplantarea neuronilor dopaminergici fetali a mimat efectul levodopei
(inclusiv diskinezii netratabile, care au impus stoparea cercetărilor).
Deşi cercetările actuale nu au încă aplicaţii
clinice, neurorestaurarea rămâne o intervenţie insuficient explorată.
Bazele unei noi supraspecializări europene
Filosofia acestui curs, organizat de federaţiile
mondială şi europeană de neuroreabilitare, este de a ţine pasul cu noile
concepte ce izvorăsc din cercetarea ştiinţifică, din neurobiologia actuală. Nu
mai putem face neuroreabilitare după metode de la începutul secolului trecut,
bazate pe principii mai mult teoretice, nedemonstrate nici până în prezent, fără
acoperire în neurobiologie, în mecanisme, dar care sunt promovate uneori şi
pentru că nu suntem în stare să ne adaptăm, pentru că am rămas prizonierii unor
vechi concepte, pentru că este mai comod…
Progresele cercetării în domeniu trebuie
translatate în partea clinică, ce rost are atâta cercetare dacă facem în
continuare ce-am făcut până acum?! Aşadar, neuroreabilitarea trebuie din ce în
ce mai mult transformată într-o abordare sistematică, bazată pe neuroştiinţe,
pe noile cercetări. Bolile neurologice trebuie gestionate, datorită avansului
cunoaşterii, în primul rând de neurologi. Asta nu înseamnă, cum poate fi perceput,
că ar lua cineva domeniul de activitate al altora, dar e normal ca boala
Parkinson, boala Alzheimer, scleroza multiplă – afecţiuni eminamente
neurologice şi care generează deficite – să fie gestionate într-un colectiv în
care neurologul să-şi spună părerea despre forma clinică, despre şansele
bolnavului, despre modul în care trebuie adaptat programul de neuroreabilitare,
iar medicul specialist în medicină fizică şi recuperare să aplice programul
respectiv, consultându-se cu neurologul.
WFNR şi EFNRS sunt preocupate să creeze o
platformă de cunoaştere comună, să apropie diversele specialităţi ale „jucătorilor“
din această zonă: neurolog, neurochirurg, medic de recuperare şi medicină fizică,
neuropsiholog. Modul multidisciplinar de gestionare a bolnavului neurologic
este fundamental. Acesta este spiritul noii curricule europene pentru
stabilirea unei supraspecializări europene de neuroreabilitare. Ea propune,
statuează şi defineşte ceea ce trebuie să ştie un specialist de medicină fizică
şi recuperatorie pentru a activa în domeniul acesta; neurologii trebuie şi ei să
înveţe despre recuperare; psihologul trebuie să aibă rolul lui şi să înţeleagă
mai multe despre mecanismele neurobiologice. Asta înseamnă crearea unui limbaj,
a unor concepte comune, care să poată fi abordate sistematic în folosul
bolnavului şi în pas cu ştiinţa. Încercăm să compensăm lipsurile fiecărei
specialităţi şi să creăm un spirit de cooperare şi un vector comun de abordare.
Dacă noi, toţi aceşti specialişti, nu vom reuşi să lucrăm în echipă, împreună,
nu vom reuşi niciodată să îi oferim bolnavului varianta optimă, vom rămâne
anchilozaţi în concepte vechi, cu rezultate modeste şi vom risipi resursele.
Programul de anul acesta al cursului de
neuroreabilitare a fost revizuit şi completat, s-au adăugat noi părţi, în
special în capitolul de mecanisme, s-a insistat foarte mult pe diagnosticul
funcţional, am abordat anumite domenii de patologie specifică, cum este
scleroza multiplă, problema deficitelor motorii, cea a mersului, am adus noi
elemente de farmacologie.
Cursuri precum cel de la Cluj-Napoca au mai
fost organizate de noi în mai multe regiuni ale lumii (America de Sud şi Asia).
În Europa, există cursurile din Germania, ţară foarte avansată în acest sens,
dar şi în Italia sau Franţa – în general, ţările care mişcă Europa într-o direcţie
progresistă. Noi suntem în faza de început, iar prin organizarea acestor
cursuri în România am primit un credit important, deoarece acestea presupun
resurse, timp, oameni care să vină, să fie dedicaţi. De altfel, un semn al
aprecierii activităţii noastre a fost şi decizia ca anul viitor, Congresul
European de Neuroreabilitare să se desfăşoare la Bucureşti, între 27 şi 29
iunie.
Prof.
dr. Dafin F. MUREŞANU