Soldaţi în uniforme de camuflaj, în poziţii rigide, cu privirile în gol, ţineau la piept, strânse sub mănuși albe, arme de luptă. La baza soclului, coroane mari, cocarde tricolore, mesaje scrise pe banderole bătute de vânt. Mai marele urbei, cu palma la inimă, coagulase în juru-i oficialităţi, militari, fanfară, elevi cu telefoane în mâini, gură cască, înflăcăraţi de ocazie și cameramani zgribuliţi.

S-au strâns pentru Mai Marele Culturii. Cel mândru-n toate cele. Neperechiul. Mă uitam la haina primarului și ziceam, mai ales că în spate era bustul lui Creangă: „– Bre! da’ cum naiba a murit vulpea asta aici?! Ti!... ce frumoasă caţaveică am să fac nevestei mele din blana istui vulpoiu!”.

Faţă în faţă, Eminescu și Chirica, având ornamente în jurul grumazului. Dacă Eminescu ar putea privi întreaga manifestare, tot șuvoiul de recitaluri, aranjamentele funerare și jerbele cu crizanteme, aplauzele, lacrimile, expoziţiile omagiale și câte și mai câte exhibări culturnice, flamuri și postări furibunde, ar slobozi pe grabă cunoscuta-i vorbă „Tu-i neamu’ nevoii!” și s-ar pustii în Ţicău și n-ar mai ieși multă vreme din bojdeucă.

Doamna Cultură

Poeta basarabeancă Maria Pilchin, simţind că firesc ar fi să posteze ceva despre Ziua Culturii Naţionale, nota cu durere: „La Dnipro au murit cel puţin 20 de oameni omorâţi de o rachetă putinistă. Copii și părinţii lor. Și am un nod în gât. (...) Toate aceste morţi anunţă falimentul nostru cultural ca specie, a câta oară! Ermitajul, Tretiakovka, Muzeul Pușkin, Bolșoi Teatr, tone de cărţi deștepte nu și-au prea făcut treaba. Și eu mă întreb azi, 15 ianuarie 2023, cultura noastră e vie, e adevărată, e salvatoare!?”.

Poate niciodată ca acum nu m-am gândit mai adânc la această secreţie a creierului uman: Cultura. Neapărat cu literă mare! Am scris și am vorbit de multe ori despre cât de importantă este Cultura și depănam vorbe grele, cum, îndeobște, auzim și citim de când ne-am așezat cuminţi în băncile școlilor.

Când se pomenește despre Cultură, cu toate ale sale, comportamentul nostru pare că ar trebui să fie aidoma celor aflaţi la tribunal, în momentul când se anunţă intrarea completului de judecată. Îndată după retezarea aripilor, învăţătorii și toţi ce-i urmează, în anii ce vin, ne transmit normele generale pe care suntem obligaţi a le respecta în faţa Culturii: să păstrăm ordinea și disciplina și să ne abţinem de la orice manifestare care ar putea perturba-o; să avem o ţinută decentă și o comportare cuviincioasă în prezenţa Ei; să avem o atitudine respectuoasă faţă de personalul care o slujește; să păstrăm liniște când se oficiază un act cultural; să răspundem politicos la întrebările Culturii; să închidem telefoanele mobile în orice sală în care se manifestă Cultura; să nu consumăm mâncare și băuturi în timpul vreunui act performativ cultural; să ne raportăm la Cultură doar prin intermediul capetelor luminate, evitând orice fel de polemică; să ne ridicăm în picioare și să utilizăm sintagma „Doamnă Cultură” în momentul când ne adresăm Acesteia. Nerespectarea disciplinei și a regulilor expuse atrage îndepărtarea noastră din sală sau amendarea noastră și trecerea în rândul persoanelor gâlcevite cu Cultura.

Mi se pare nefiresc

La primul vernisaj de pictură pe care l-am organizat la Muzeul de Istorie a Medicinei, într-un proiect cu o serie de pictori din ţară, m-am trezit mustrat – post-eveniment – de un profesor (și prieten) cu privire la modul în care fusesem îmbrăcat și încălţat la prezentarea pictoriţei, dar, mai ales, în preajma a doi reprezentanţi importanţi – ai judeţului și ai universităţii. Purtasem un pulover galben pe faţa căruia era desenat un cap de tigru și fusesem încălţat cu pantofi de culori diferite.

Amicul meu se gândea că poate s-au supărat cei alături de care am vorbit. Nimic despre lucrări sau despre artistă. I-am spus, dar nu a fost convins de argumentele mele, că mi se pare nefiresc să fim atât de ţepeni și să părem împăiaţi, mai ales când vorbim despre și suntem înconjuraţi de lucrări de artă.

Evident că n-o să venim în izmene, nespălaţi și plini de vopsele în păr, așa cum i-am surprinde pe artiști dacă i-am privi când lucrează, dar o anume relaxare, un firesc și o mai mare apropiere de naturile moarte sau nu, prezente pe pereţi sau pe șevalete, sunt raportări umane. După cum mi se pare nefiresc să nu-i spui elevului, când îi așezi în faţă, spre analiză și comentariu, poemul „Riga Crypto și Lapona Enigel”, să te temi să vorbești despre droguri și cât de nărăvaș era poetul-matematician.

Dezumanizarea asta și plasarea produselor culturii sub geam securizat nu fac bine. Și citindu-l pe Eminescu poţi să fii bătăuș, și frecventând sălile de concerte poţi comanda masacre, și admirându-l pe Buonarroti poţi să fii corupt. Uite că un om, și-l voi pomeni doar pe excentricul și bizarul prinţ de Venosa și conte de Conza, compozitorul Carlo
Gesualdo (1566-1613), poate plămădi cu un excepţional talent compoziţional „Sacrae Cantiones”, dar și măcelări și ucide soţia, Maria d’Avalos, și pe Fabrizio Carafa, iubitul acesteia, și, ulterior, băieţelul, de paternitatea căruia se îndoia, ca apoi să o abuzeze și să o înșele pe noua soţie, Eleonora d’Este.