Păşesc
într-un spaţiu de artă contemporană minimalist, însă cald şi familiar. Două
caractere îi rostesc numele: m2. În acest loc, se odihnesc cuminţi, pe pereţi,
câteva din picturile lui Radu Şerban. Femeia, centrul universului său, o prezenţă
uşor ştearsă, însingurată, în aşteptare, pare a se hrăni dintr-un trecut
iluzoriu… Trupul feminin, cel dintâi supus trecerii inefabile a timpului, apare
cufundat în apă, prin ea însăşi regeneratoare. Imersia în materia fluidă devine
simbol al unei etape tranzitorii de regresie şi disoluţie a trupului către o
stare finală de reintegrare şi regenerare spirituală. Apa, vehicul al dragostei
din care se naşte viaţa, purifică şi conferă celei care i se oferă „tinereţe fără
bătrâneţe şi viaţă fără de moarte“. Romanticii germani i-au dedicat poeme,
imaginându-şi că toate senzaţiile noastre plăcute nu sunt, la urma
urmelor, decât diverse moduri de curgere prin trupul nostru a mişcărilor acelei
ape primordiale care se află în noi. Somnul însuşi nu este decât fluxul
universalei mări invizibile, iar trezirea e începutul refluxului ei. (Novalis)
Simbol al lumii spirituale, apa cuprinde în ea esenţa sufletului, pe care îl
reflectă la suprafaţă. Figurile feminine din picturile lui Radu Şerban îşi
expun corpuri flu conturate într-un decor cu tonuri pale, delicate. Misterul
feminităţii ce transpare din universul său atrage privitorul printr-o dezvăluire
imprecisă a corpului fizic, devenind o încercare a artistului de a evidenţia
frumuseţea interioară a personajelor sale chiar şi cu preţul îndepărtării de
canoanele universale ale frumuseţii. Oglindindu-se în apă, femeia pare a se căuta
pe sine printr-o reîntoarcere în trecutul afectiv. Un vis despre trecut… Un
dans acvatic al efemeridelor spre eternitate…
